Ioan Vida-Simiti

Vã mulþumesc, domnule preºedinte. Doamnelor ºi domnilor colegi,

Pentru spiritualitatea creºtinã, în general, ºi pentru lumea catolicã, în special, îndrãznesc sã spun cã anul 2000, prin celebrarea celui de-al XXVI-lea jubileu, are o relevanþã cu totul specialã.

Jubileul 2000 proclamat de cãtre Papa Ioan Paul al II-lea prin scrisoarea apostolicã din 10 noiembrie 1994 se particularizeazã prin împlinirea a 2000 de ani de la naºterea lui Cristos, marcând în mod suplimentar sfârºitul Mileniului al II-lea ºi începutul altuia nou.

Sfântul Pãrinte invitã ca acest jubileu sã fie trãit ca o împlinire a timpului, ca o posibilitate deosebitã de iertare ºi vestire autenticã a lui Cristos, unicul mântuitor al lumii. Fiind un eveniment spiritual de o extraordinarã importanþã, Jubileul 2000 este unul al indulgenþei, al recunoºtinþei, al evanghelizãrii ºi, în primul rând, al ecumenismului. Al ecumenismului, pentru cã dacã Mileniul II a fost unul marilor schisme, mileniul în care ne pregãtim sã intrãm începând de anul viitor se doreºte a fi mileniul reconcilierii ºi al reunificãrii diferitelor confesiuni creºtine.

O mãrturie excepþionalã cã Sfântul Scaun trateazã cu toatã atenþia ºi angajarea aceastã misiune este tocmai vizita în România a Papei Ioan Paul al II-lea ºi care s-a desfãºurat, în mod incontestabil, sub semnul împãcãrii ºi al ecumenismului. Este acesta un orizont pe care Jubileul 2000 îl va formula în termeni imperativi ºi care, cel puþin într-o primã etapã, va trebui sã însemne depãºirea pragului intoranþei religioase, printr-o reactualizare a comunicãrii ºi dialogului interconfesional.

În fapt, identificãm în acest travaliu ecumenic de o mare generozitate un model de evoluþie spiritualã, dar ºi social-comunitarã care aparþine prin excelenþã viitorului ºi care ar fi de dorit sã fie asimilat inclusiv mediului religios românesc, afectat în ultima vreme de îngrijorãtoare manifestãri pe terenul intoleranþei ºi chiar al violenþei.

Astfel, însuºindu-ne o privire retrospectivã asupra realitãþii în speþã, vom observa cã multe dintre episoadele de intoleranþã interconfesionalã consumate în România dupã 1989 au fost aferente procesului de reconstrucþie a Bisericii Greco-Catolice, fiind nu de puþine ori consecinþa

directã a obstrucþiilor pãtimaºe la care a fost supus acest complex efort de regenerare.

Este o stare de fapt inacceptabilã pentru România anului 2000 ºi care se cere cât mai repede depãºitã, fie ºi numai pentru cã Biserica Greco-Catolicã are calitatea unei instituþii româneºti de tradiþie care în acest an celebreazã jubileul 300, adicã împlinirea a 300 de ani de la constituire. Au fost 3 secole de istorie veritabilã în care Biserica Greco-Catolicã, aºa cum aprecia Eugen Lovinescu, a fost prima instituþie româneascã cu o certã deschidere occidentalã ºi prin care spaþiul românesc a fost afiliat încã din secolul XVIII curentelor de culturã ºi civilizaþiilor occidentale.