Ioan Sonea

Vã mulþumesc, domnule preºedinte.

Se împlinesc în curând 13 ani de la declanºarea ”rãzboiului românilor împotriva RomânieiÒ. România o ducea greu, românii trãiau în frig, nu aveau bani, nu aveau produse. România avea o industrie formatã din mastodonþi industriali, o agriculturã pe ferme mamut, de tip C.A.P., I.A.S. Oamenii ademeniþi spre oraº aºteptau cel puþin un an ca sã primeascã o locuinþã, un bloc construit în mare grabã, niciodatã finalizat. Muncitorii lucrau dupã planuri cincinale ºi primeau 70% din salariul cuvenit. Românii nu puteau vorbi liber, nu aveau televizoare cu filme porno sau horror, nu puteau toþi cãlãtori în strãinãtate decât în cadrul lagãrului. România construia ºcoli întunecoase, spitale urâte, platforme industriale prea mari, biblioteci, case ale poporului, ”Casa poporuluiÒ, bulevarde, metrouri aglomerate º.a.m.d.

Desigur, cred cã nu înþelegeþi cã sunt nostalgic. Toate acestea ºi altele costau enorm. Dar toate acestea constituiau în acelaºi timp contradicþii iremediabile. ªi astfel s-a declaºat rãzboiul. Au fost dãrâmate statui, întreprinderi, ferme agricole, pentru cã erau comuniste. Sigur cã românii au câºtigat rãzboiul cu comunismul, dar ca în orice rãzboi modern au existat ºi pagube colaterale. În ce au constat acestea? Dãrâmare de întreprinderi, pierderea autonomiei economice, pierderea de pieþe. ªi astfel s-a ajuns cã, dupã 13 ani de la declanºarea acestei lupte, în România a câºtigat corupþia, sãrãcia, teama, injustiþia, teroarea, delaþiunea, trãdarea. Rãboiul continuã, pentru cã a mai rãmas câte ceva.

Dupã Al Doilea Rãzboi Mondial, þãri ca Franþa, Anglia, Egiptul au dus o politicã de refacere economicã, prin instituirea controlului statului asupra unor domenii vitale. În România, toate guvernele postÑ1989 au dus o politicã de destrãmare economicã, de renunþare la autoritate, la strategii de perspectivã, totul rãmânând la voia întâmplãrii ºi a afaceriºtilor.

Prea mulþi români au devenit sãraci, cerºetori la patroni sau la guvernele interesate doar de câºtigul propriilor membri, plãtind nemunca pentru a avea masã de manevrã. Desigur cã bugetul se adunã tot mai greu, datoriile de 13 miliarde de dolari nu se regãsesc în elemente care sã indice un progres în viaþa omului de rând, desigur. Mã mir cã guvernanþii nu au învãþat ºi nu învaþã din istoria noastrã ºi a altora. În scurt timp nu vor mai exista români la cârma economiei noastre, ci doar la nivel de truditor. Neavând bani, în curând, de fapt a ºi început, se vor vinde resursele. Ce mai lãsãm urmaºilor? Un pãmânt sãrãcit, ºi deasupra, ºi în subsol, pe care binefãcãtorii de astãzi îl vor pãrãsi dupã epuizare ºi dupã ce ne-au fãcut cu miliarde de dolari datorii.

Nu dorim naþionalizãrile pe care le-au fãcut de fapt þãrile despre care aminteam, dupã 1965, deci dupã un rãzboi. ªi noi suntem dupã un rãzboi, practic. Dorim pãstrarea rezervelor pentru cei de azi ºi de mâine, garantarea echitãþii ºi dreptului egal al cetãþeanului