Dupã mai bine de un deceniu de tranziþie la o economie de piaþã funcþionalã, suntem, cred, în mãsurã sã evaluãm cu mai multã rigoare ceea ce s-a întâmplat în România ºi în ceea ce priveºte politica socialã ºi protecþia socialã. Dacã aceastã evaluare porneºte, aºa cum este ºi firesc, de la rezultatele înregistrate ºi de la nivelul de trai al românilor, este clar pentru noi toþi cã politica socialã ºi de protecþie socialã desfãºuratã de-a lungul acestor ani a fost una greºitã sau în orice caz ineficientã, pe de o parte, costuri foarte mari, de cealaltã parte, rezultatul concret: 42% din populaþia þãrii trãieºte în sãrãcie, aceasta dupã datele oficiale din anul 2000.
Ce a fost greºit? O întrebare grea, dar risc un rãspuns. Cred cã, în primul rând, a fost greºitã însãºi conceperea ºi orientarea acestei politici. Ea a fost ºi a rãmas subordonatã altor politici publice, economice, fiscale, financiare, monetare, comerciale, având numai rolul de a corecta anomaliile sociale produse prin aplicarea acestora. Cu alte cuvinte, rolul politicii sociale a fost numai acela de a repara eºecurile altor politici. Acest lucru a fost ºi este, desigur, util, dar cu totul insuficient pentru ceea ce trebuie sã fie o adevãratã politicã socialã într-o asemenea perioadã de mari transformãri pe care o parcurge.
În al doilea rând, cred cã a fost greºit faptul cã politica socialã promovatã în toþi aceºti ani a fost cu precãdere ceea ce se numeºte o politicã de tip reactiv. În fapt, mai mult am reacþionat la diferiþi stimuli, interni sau externi, proveniþi dintr-o realitate extrem de dinamicã ºi de dramaticã, în acelaºi timp, este adevãrat, dar
ne-am mãrginit, repet, numai sã reacþionãm ºi, deci, am construit mai puþin. A lipsit viziunea, a lipsit coerenþa, a lipsit strategia minimalã ºi, în egalã mãsurã, continuitatea în aplicarea unor mãsuri chiar ºi atunci când cu eforturi considerabile s-a putut articula câte ceva în domeniu. Dacã aº spune cã am acþionat pompieristic, poate aº fi cel mai aproape de adevãr, cãci am încercat sã reacþionãm cu promptitudine acolo unde, în societate ºi în segmentul de populaþie, a ars cel mai tare, dacã mã pot exprima astfel, ºi a ars în foarte multe locuri în aceºti ani, dupã cum bine ºtiþi, ºi, implicit, am avut timp mult mai puþin pentru a construi în liniºte un sistem coerent ºi, mai ales, eficient.
Nu-i mai puþin adevãrat cã ºi presiunile politice ºi sociale, pe de o parte, dar ºi aºteptãrile populaþiei ºi ale opiniei publice din România, pe de altã parte, pe lângã tradiþiile în materie ne-au constrâns la asumarea în continuare numai a acestui rol al politicii ºi al protecþiei sociale, în detrimentul altor coordonate posibile. Dacã din punct de vedere al factorului de putere acest rol poate fi, la un moment dat, suficient pentru supravieþuirea politicã, din punct de vedere al opiniei publice el pare cel puþin surprinzãtor, iar, pe termen mediu ºi lung, aproape inexplicabil. Aºadar, greºit a fost cã s-a încercat numai sã se reacþioneze ºi sã se gestioneze în situaþii-limitã în detrimentul acþiunii de construcþie.
O a treia greºealã, la fel de gravã, cred cã a reprezentat-o orientarea acestor politici spre încurajarea nemuncii, spre mãsuri de protecþie pasivã, spre disponibilizãri ºi plãþi compensatorii în detrimentul unor eforturi conjugate, spre crearea de noi locuri de muncã, spre recalificare ºi reinserþie profesionalã ºi socialã. A fost, spuneam, una din greºelile guvernãrilor trecute, prin care s-au cheltuit peste nouã mii de miliarde de lei pentru plãþi compensatorii, în loc de a folosi aceºti bani pentru crearea de noi locuri de muncã. Este, cred, un exemplu de manierã greºitã de a concepe o politicã, un exemplu de risipã, de cumpãrare a liniºtii sociale prin mãsuri politicianiste, de discriminare, dacã vreþi, pentru cã de aceste mãsuri au beneficiat numai unii, respectiv, cei ce erau cunoscuþi cã pot ameninþa cu succes mai mare puterea. Este o manierã greºitã de a concepe solidaritatea ºi responsabilitatea ca valori ale societãþii româneºti de astãzi, este, în sfârºit, un exemplu tipic de costuri sociale evitabile ale tranziþiei.
O a patra greºealã vizeazã beneficiarii acestor politici. Cui se adreseazã politica socialã, sistemul de protecþie socialã? ªi aici rãspunsul a fluctuat în funcþie de mai mulþi factori. Dacã este sã ne luãm dupã aºteptãrile populaþiei, este clar cã politica respectivã ºi mãsurile de protecþie trebuie sã vizeze întreaga populaþie ºi pe toatã durata tranziþiei. La aceastã concepþie dominantã, practic, la aceastã mentalitate au contribuit nu numai tradiþia unui stat paternalist, dar ºi presiunile ºi declaraþiile partidelor politice, centralelor sindicale, liderilor de opinie din România de dupã 1990 ºi, mai ales, campaniile electorale postdecembriste, cu cohorta lor de promisiuni. La toate acestea aº mai adãuga ceva, ºi anume o confuzie cvasigeneralizatã între politica socialã, protecþia socialã ºi creºterea nivelului de trai ce pune semnul egalitãþii între toate acestea, deºi lucrurile nu stau deloc aºa. Aceastã confuzie este iarãºi proprie politicienilor, dar în egalã mãsurã ºi vectorilor de opinie, ca sã nu mai vorbesc de populaþie.
În timp ce protecþia socialã vizeazã anumite scopuri ºi anumite categorii sau segmente de populaþie ca þintã, creºterea nivelului de trai este o dorinþã a tuturor, dar ea
este o consecinþã nu a protecþiei sociale, ci a reformei economice, a creºterii economice, a valorii adãugate produsului intern brut ºi, ca sã avem o imagine concretã a ceea ce s-a întâmplat în aceastã perioadã din acest punct de vedere, vreau sã vã spun cã din 22 de milioane de persoane, câþi locuitori are România, beneficiazã de mãsuri de protecþie socialã nu mai puþin de 13Ñ14 milioane de persoane în România. Sigur, o formã sau alta de protecþie socialã, ceea ce dã desigur o imagine a costurilor ºi explicã ineficienþa în condiþiile de deficit masiv al resurselor financiare. Or, este clar pentru oricine cã un asemenea sistem nu este sustenabil pe o perioadã medie, el nu este sustenabil nici pe o perioadã scurtã ºi iatã cum amânarea reformelor, amânarea construcþiei, ºi mã refer aici îndeosebi la reforme economice, dar ºi sociale, nu au dus ºi nu duc, cum s-a crezut, la reducerea costurilor sociale, ci dimpotrivã la creºterea lor, chiar ºi peste resursele disponibile la un moment dat. Acel moment dat este acest moment dat Ñ anul 2001Ð2002.
Iatã de ce, evaluând toate aceste greºeli ale perioadei trecute, pe de o parte, evaluând puþinãtatea resurselor financiare pe de altã parte, asimilând ºi învãþând din greºelile trecutului, asimilând ºi învãþând din ceea ce au fãcut ºi alþii ºi din experienþa internaþionalã în domeniu, din mutaþiile ºi reorientãrile intervenite în þãri dezvoltate, Partidul Social Democrat a ajuns la concluzia, menþionatã, de altfel, în programele sale, necesitãþii unei schimbãri radicale de abordare a politicii sociale ºi a politicii sociale ºi a protecþiei sociale în România. Suntem astfel conºtienþi cã sunt necesare eforturi conjugate pentru adaptabilitate ºi flexibilitate în încercarea de a gãsi modalitãþi noi de exprimare a solidaritãþii ºi responsabilitãþii. În stimularea interesului pentru muncã, în asigurarea egalitãþii de ºanse între bãrbaþi ºi femei, în simplificarea ºi diversificarea sistemului de protecþie socialã, în eficientizarea lui, în stimularea unei protecþii sociale active fondate pe binomul ”echitateÐinserþie socialã ºi profesionalãÒ, în detrimentul celui de ”egalitateÐ plãþi compensatoriiÒ, dovedit falimentar.
Dacã ar fi sã reduc la esenþã aceastã mutaþie, aceastã schimbare, ea constã în înlocuirea noþiunii de ”worker welfareÒ, asistenþã, protecþia socialã, prin ”workfare, promovarea ºi protecþia muncii. Ea rezidã în necesitatea de a se trece cu succes de la asistenþa socialã, deci, de la formele pasive de protecþie, la integrarea prin muncã. Ea rezidã, de asemenea, în asigurarea egalitãþii de ºanse, ºi nu ca pânã acum, pur ºi simplu, de a asigura egalitatea, în condiþiile în care toþi membrii societãþii trebuie sã-ºi asume responsabilitãþi faþã de propria familie, faþã de comunitate, faþã de societate ºi, atenþie!, renunþând în a le mai transfera în exclusivitate pe seama statului. Aceasta este, practic, noua filozofie, schimbarea de mentalitate pe care încercãm s-o impunem ºi în politica socialã, þinând cont de învãþãmintele acestui deceniu de tranziþie româneascã.
Legea pe care o dezbatem astãzi, Legea privind sistemul asigurãrilor pentru ºomaj ºi stimularea ocupãrii forþei de muncã, este o expresie a acestei noi filozofii, a acestor reorientãri de care vorbeam, iar valorile socialdemocraþiei moderne, ca munca, solidaritatea, responsabilitatea, flexibilitatea, eficienþa, egalitatea de ºanse, sunt ºi valorile ce dau substanþã acestui proiect de lege. În plus, legea de faþã preia ºi sistematizeazã toate prevederile din diverse acte normative în materie, validate de practica acestui deceniu cu privire la ºomaj ºi protecþia ºomerilor. Accentele noi sunt legate nu numai de eficientizarea prevederilor legislative, de simplificarea lor, dar ºi
de raþionalizarea lor, compatibilizând astfel instrumentele politicii sociale cu principiile de funcþionare eficientã ale pieþei. Cu alte cuvinte, aceasta presupune ca resursele necesare realizãrii programelor sociale sã fie astfel dimensionate încât, atenþie!, sã nu afecteze procesul de dezvoltare economicã, de altfel, singura ºansã ºi premisa hotãrâtoare a progresului social.
Conform acestui principiu dispar alocaþia de sprijin ºi ajutorul de integrare profesionalã ca forme concrete de protecþie, ele fiind preluate de prestaþiile de asistenþã socialã prevãzute de alte legi: venitul minim garantat, prevenirea marginalizãrii sociale, legea-cadru a asistenþei sociale. Tot aici se subsumeazã ºi acordarea indemnizaþiei de ºomaj în funcþie de stagiul de cotizare, ce nu poate fi mai mic de 12 luni, ceea ce, practic, eliminã o mare nedreptate, potrivit cãreia beneficiau de alocaþii ºi cei ce nu contribuiserã nici o zi la fondul de ºomaj, diminuând în acest fel partea celor ce contribuiserã ani de zile ºi cu sume substanþiale. Aici, noþiunea de solidaritate, des invocatã, era însã greºit înþeleasã. Suntem solidari cu cei în nevoie, dar în acelaºi timp suntem ºi egali ºi, mai ales, echitabili.
În sfârºit, stabilirea diferenþiatã a duratei de acordare a indemnizaþiei de ºomaj în funcþie de stagiul de cotizare, pornind de la minimum 6 luni ºi mergând pânã la maximum 12 luni, este ºi el un element raþional, tocmai pentru a nu prelungi peste mãsurã aceastã perioadã ce în trecut acoperea o duratã de 27 de luni, una din cele mai lungi din lume, forþând în acest fel o atitudine activã în cãutarea unui loc de muncã.
Dintre mãsurile efectiv noi menþionez: susþinerea financiarã a încadrãrii ºomerilor în vederea realizãrii unor lucrãri de interes comunitar, stimularea persoanelor pentru a se încadra ºi pe locuri de muncã cu programe de lucru sub durata normalã, încurajarea mobilitãþii forþei de muncã prin acordarea unor stimulente materiale persoanelor care se încadreazã în muncã în alte localitãþi decât cele în care domiciliazã.
Un nou organism în materie, Comisia naþionalã de promovare a ocupãrii forþei de muncã, ce are în atribuþii ca, pe baza tendinþelor dezvoltãrii economice ºi sociale ºi a evoluþiilor de pe piaþa muncii, sã facã propuneri pentru mãsuri proactive de combatere a ºomajului printr-un ”mixÒ de politici fiscale, ajustãri structurale, reconversie profesionalã. Personal, simt nevoia unei explicaþii suplimentare cu privire la câteva aspecte: în primul rând, tendinþa de a înfiinþa la intervale scurte de timp noi forme instituþionalizate de activitate, fãrã ca cele vechi sã-ºi fi arãtat virtuþile. Aceasta imprimã sistemului instabilitate, o lipsã de continuitate ºi posibilitatea mascãrii ineficienþei ºi incompetenþei unora, sub faldurile prea deselor reorganizãri. Mã refer la aceastã nouã comisie naþionalã ce se adaugã formelor instituþionale existente.
În al doilea rând, cu privire la art. 40 din lege. Aici lucrurile se complicã trecându-se de la o extremã la alta. În primul rând, contribuþia individualã se aplicã la salariul de bazã lunar brut. Deci ea este o valoare variabilã ºi nu o sumã unicã fixã. În mod corespunzãtor, ºi ceea ce se primeºte de la acest fond pentru riscul asigurat ar trebui sã fie diferenþiat, în funcþie de contribuþie. Nu existã nici o raþiune pentru care sã nivelãm, sã egalizãm alocaþia de ºomaj. Nevoile sunt diferite, contribuþiile sunt diferite, stagiul de cotizare diferit, oamenii, în fond, sunt diferiþi.
Repet. Nu existã nici o raþiune pentru ca sã revenim la o egalizare în sãrãcie. În plus, este ºi contrar principiilor invocate în care spuneam cã nu mai este vorba de
egalitate pur ºi simplu, ci de egalitate de ºanse ºi de echitate, mai ales, or, nu suntem consecvenþi în aceastã prevedere cu ceea ce ne-am propus.
În al treilea rând, cred cã este de discutat procentul contribuþiei Ñ 5% angajatorul, 1% angajatul Ñ, ºi aceasta, de ani de zile, timp în care s-au realizat excedente mari la nivelul bugetului de asigurãri pentru ºomaj. ªi acum, pentru 2002, dupã cum cunoaºteþi, existã un excedent de 5.000 de miliarde de lei. Asta ce înseamnã? Cã trebuie o datã ºi o datã dimensionatã corect aceastã contribuþie, în funcþie de numãrul de ºomeri prognozat, dar ºi lãsând posibilitatea agenþilor economici sã respire. I-am cocoºat, dacã mã pot exprima în acest fel, pe cei ce plãtesc, evident, ºi aceasta prin prisma a tot ceea ce spuneam: cât acordãm protecþiei sociale ºi cât dezvoltãrii economice, fãrã de care nimic nu este posibil, nici mãcar aceastã protecþie socialã. Este momentul, cred, de a relaxa aceastã povarã cu atât mai mult cu cât ea este una dintre cele mai mari din lume. Aici existã un potenþial pe care-l putem valorifica ºi avem aceastã obligaþie. Toate aceste lucruri le spun pe lângã facilitãþile acordate angajatorilor în articolele 93 ºi 94 ºi pe care le salut.
Aºadar, pentru anii urmãtori Ñ 2003Ð2004 Ñ se impune, cred, o reevaluare a contribuþiei pentru ºomaj.
În sfârºit, cu privire la art. 72, referitor la completarea veniturilor salariale ale angajaþilor ºi care acordã unui ºomer reangajat o sumã lunarã neimpozabilã în cuantum de 30% din indemnizaþia de ºomaj, deºi persoana în cauzã primeºte de acum salariu pentru munca prestatã, mi se pare un efort inutil ºi nici nu este în spiritul a ceea ce încercam sã demonstrãm, respectiv, raþionalizare, eficienþã, ºi nu risipã. În fine, vreau sã închei cu o notã optimistã ºi sã mulþumesc Guvernului cã a pus în discuþia noastrã acest proiect de lege ºi nu o ordonanþã sau o ordonanþã de urgenþã, ceea ce, iatã, meritã salutat ca atare. Grupul nostru parlamentar social-democrat ºi umanist susþine proiectul de lege.
Vã mulþumesc pentru atenþie.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.