Darius Bogdan Vâlcov

Vă mulțumesc.

„Dincolo de linșajul mediatic din ultimele săptămâni, putem redescoperi împreună instituția prezumției de nevinovăție?”

Stimate colege și stimați colegi senatori,

Voi susține în fața dumneavoastră o declarație mai mult decât necesară, dacă este să ținem seama de contextul general al societății românești din ultima perioadă.

Dezbaterile publice, temele care să arate drumul pe care societatea românească trebuie să meargă au fost înlocuite cu acele știri de ultimă oră care exprimă activitatea curentă a DNA. Nu voi afirma, deși există premisele care conduc la o opinie publică acceptată în acest sens, că în România justiția se face la televizor. În lipsă de probe materiale, rețin și nu împărtășesc în spațiul public ideea unei vendete, a unei acțiuni concentrate, săvârșită de către reprezentanți ai unei instituții a statului de drept, împotriva unor cetățeni, vinovați, într-o primă înfățișare, doar pentru faptul că dețin, la nivel central, județean și/sau local, funcții în structurile de interes public.

Refuz să accept premisa ce ar susține că există un spate al acestor acțiuni, iar undeva în zona pupitrului de comandă se află, dincolo de dreptate, lege și ordine, și altceva. Însă toată reținerea manifestată și împărtășită acum dumneavoastră o formulez doar ca o ipoteză de lucru. Asta, pentru că instituțiile respective ale statului – și aici voi insista pentru a marca esența acestei declarații politice –, dar și persoanele vizate de aceste anchete trebuie să beneficieze de efectele reale ale uneia dintre piesele de rezistență ale statului de drept, ale justiției echitabile: prezumția de nevinovăție.

Observ – și remarc acest lucru cu deosebită tristețe – că cei care sunt vizați de anchetă nu sunt priviți, atât de către organul care instrumentează cauza, cât și în exprimările publice ale acestuia, ca potențiali făptuitori. Acțiunile pe care le vedem cu toții în buletinele informative, cât și în comentariile _post factum_ săvârșite în diverse zone media beneficiază de un suport exagerat al unor dispozitive de siguranță și ordine publică, desfășurate astfel tocmai pentru a induce, indirect, ideea de gravitate, de pericol public în situații extreme.

Se pot desprinde ușor concluziile corecte, cele în care nu există o latură subiectivă, cele care duc spre lipsa stării de necesitate. Cea invocată sub numele de prezumție de nevinovăție. Din păcate, în România, astfel de situații sunt consumabile de importanță națională. Vedem oameni, nu numai din spectrul politic, ridicați de elemente ale structurilor de siguranță și ordine, aduși grabnic spre audieri, iar, în acele situații când la capătul procesului instanța se pronunță pe nevinovăție, subiectul respectiv nu mai interesează pe nimeni. Dar răul a fost deja făcut.

Rămâne să înțelegem ceea ce trebuie: să avem puterea să separăm cu înțelepciune, cu maturitate și chiar cu chibzuință o faptă presupusă a fi săvârșită de una consumată și constatată prin decizie definitivă a justiției. Aici cred că se află cel mai puternic postament al instituției statului de drept,