Andrei Daniel Gheorghe

Vă mulțumesc, doamnă președinte de ședință. Doamnelor și domnilor colegi,

Declarația mea politică de astăzi se intitulează „Catedrala Națională – un edificiu pentru eternitate”.

Sunt clipe în istoria unui popor atunci când simbolurile împlinesc un destin național și împlinesc vocația spirituală, deopotrivă individuală și colectivă.* Acest proiect al Catedralei Naționale, numită inițial „Catedrala Mântuirii Neamului”, aparține inițiativei unor mari minți și personalități ale României moderne. Scriitorul Ioan Slavici și însuși marele Mihai Eminescu au venit, după Războiul de Independență, cu această idee a catedralei și au fost cei care au promovat-o în societatea românească, în mediul public; și, mai departe, această idee nobilă a primit susținerea regelui Carol I al României și a guvernului liberal condus de Ion C. Brătianu. Nu întâmplător, la 1884, regele Carol I promulga legea care avea în vedere construcția și edificarea acestei catedrale, pe care astăzi o vedem ridicată în centrul Bucureștiului.

Însă istoria a fost dificilă, istoria a fost adesea crudă și, inclusiv după Primul Război Mondial, după momentul întregirii naționale, la 1918, 1 decembrie, regele Ferdinand al României și prim-ministrul de atunci, liberalul Ion I.C. Brătianu, au readus în scenă acest proiect național, acest deziderat istoric.

Din păcate, istoria, după cum știm cu toții, a fost nemiloasă cu noi și abia astăzi, în 2025, pornind de la inițiativa Preafericirii Sale Părintele Patriarh Daniel al Bisericii Ortodoxe Române, vedem gata Catedrala Națională. Proiectul pentru care au luptat românii un secol și jumătate a fost, iată, dus la bun sfârșit.*