Mircea Irimescu

Vă mulțumesc, doamnă președinte.

Declarația mea politică se intitulează „Statul restanțier”. Stimați colegi,

Am fost cu toții elevi, studenți și știm cum erau priviți pe vremuri reprezentanții tineretului studios corigenți (restanțieri). Este din nou toamnă, cei cu situațiile școlare neîncheiate nu mai sunt în centrul atenției publice. În definitiv, fiecare doarme așa cum își așterne. Acum, pe bună dreptate, românii inventariază „restanțele” guvernanților, care le provoacă lipsuri, necazuri și tot felul de neplăceri. Lista eșecurilor diriguitorilor este atât de lungă și cuprinde atât de variate domenii încât adăugarea a încă unuia ar putea fi inutilă. Totuși, cu amărăciune îndrăznesc să vă rețin atenția cu încă o nereușită a statului nostru.

La fiecare miez de septembrie, neîntrerupt, de 20 de ani, comunitatea românească din nordul Bucovinei, nordul Basarabiei și din Ținutul Herța își trimite reprezentanții la Cernăuți pentru a discuta, analiza și decide în legătură cu viitorul valorilor lor naționale din regiunea Cernăuți, din care fac acum cu toții parte. Adunarea este și un prilej de omagiere a limbii și culturii române și, de regulă, la ea participă mulți invitați din țară, inclusiv din rândurile autorităților statului nostru. De două decenii, problemele mari ale acestei comunități românești – devenită minoritară în regiunea din care face parte în condițiile istorice cunoscute – sunt aceleași. Ele sunt afirmate, argumentate, prezentate în forme variate: când rațional-diplomatic, prin demersuri adresate conducerii de la Kiev și forurilor internaționale, când patetic-emoțional, prin cântece și versuri, când strigate cu mânie. Mereu aceleași: școală, presă, carte, liturghie în limba română și recunoașterea proprietății asupra imobilelor care au aparținut până la ultima invazie sovietică din 1944 societăților, organizațiilor și asociațiilor naționale românești, urmată de retrocedarea lor rapidă către succesorii respectivelor organizații neguvernamentale.

Aceste chestiuni țin de politica statului ucrainean și din acest motiv este necesară intervenția pe canale diplomatice a României. Din păcate, statul român s-a implicat timid în acțiunea de ajutorare a acestor conaționali. Rezultatele insuficientei reacții a României timp de douăzeci de ani sunt, logic, puține, departe de cerințele spiritului și prevederilor normelor europene contemporane: câteva zeci de copii veniți cu burse de studii sau în vacanțe în România, sprijinirea izolată a unor publicații și comunități locale, înființarea Consulatului General al României de la Cernăuți și... cam atât! Mult prea puțin față de ceea ce reclamă realitățile timpurilor pe care le trăim.

Trebuie să amintim că România a nemulțumit profund comunitatea românească din regiunea Cernăuți atunci când a negociat și încheiat Tratatul de bună vecinătate cu Ucraina de la sfârșitul ultimului deceniu al secolului trecut, fără să o consulte și fără să țină seama de o parte dintre drepturile care ar fi trebuit să-i fie respectate. Această nemulțumire este și astăzi vie și peste ea se suprapune cea generată de introducerea vizelor de intrare în țară de la aderarea noastră la Uniunea Europeană, care-i obligă pe conaționalii noștri din regiunea amintită să cheltuiască pentru vize timp, nervi și bani.