Iulian Urban

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Ați auzit punctul de vedere al Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor și le mulțumesc pe această cale, pentru că, într-adevăr, ANPC, în acest moment, se pare că este singura instituție din România care înțelege de ce românii trebuie să fie protejați.

Este dezamăgitor faptul că punctul de vedere care a fost transmis la Guvern, Ministerului Justiției, nu s-a concretizat într-un punct de vedere scris, astfel încât, în momentul de față, eu nu înțeleg dacă Guvernul vrea sau nu vrea ca românii, în special cei care au datorii la bănci, cei care au datorii către operatorii de telefonie mobilă, către furnizorii de internet și așa mai departe și care nu-și vor plăti aceste datorii, să fie protejați sau nu, pentru că această lege a colectării debitelor este o lege care are, în 80% din structura ei, prevederi care îi protejează pe consumatorii care ajung să aibă calitatea de debitor. Nu este o lege dedicată companiilor din această industrie, ci, dimpotrivă, este o lege care îi apără pe români.

Este de prisos să spunem că, în acest moment, în Uniunea Europeană, România este ultima țară care nu are o lege care să reglementeze activitatea de colectare a debitelor, astfel încât, din păcate, o activitate care există în Europa de zeci de ani în România tinde să se transforme ușor, ușor într-o haiducie, dat fiind faptul că în această perioadă dificilă foarte mulți creditori, în special din zona bancară, preferă să-i transforme pe colectorii de debite pe care îi angajează în adevărați hăitași, care gonesc vânatul, care este reprezentat de românii care nu reușesc să-și mai plătească aceste datorii.

Să știți că este o legătură foarte mare între românii care așteaptă să vadă ce se va întâmpla în Camera Deputaților cu Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 – și care au calitatea de debitori sau restanțieri față de bănci – și această inițiativă legislativă, inițiativă legislativă căreia nu au avut ce să-i reproșeze pe fond, pentru că, în esență, vreau să vă spun că ea este o transpunere în realitatea românească a legii americane, care funcționează în Statele Unite de 125 de ani.

S-a spus că există diferențe de optică și de sistem între sistemul american și sistemul european sau sistemul românesc, însă mă surprinde faptul că majoritatea colegilor din cele două comisii au aruncat la coșul de gunoi o inițiativă legislativă fără să se aplece asupra ei, mai ales că erau formulate și niște amendamente care îmbunătățeau textul legii, amendamente aduse de un coleg senator.

Însă probabil cam asta este moda în momentul de față. Când cineva vine să propună o lege în România, nu mai stă nimeni să o citească. O respingem, că asta este. Merge la Camera Deputaților și văd ei ce fac acolo – o admit sau o resping.

Eu unul refuz să lucrez plecând de la premisa faptului că noi, aici, suntem doar o rampă de lansare a unor proiecte legislative care, într-un fel sau altul, se vor sparge sau nu în Camera Deputaților.