Viorel Grigoraș

Vă mulțumesc, domnule președinte de ședință. Bună ziua, domnilor!

Declarația politică de astăzi, puțin mai altfel decât cele cu care v-am obișnuit, mi-am intitulat-o „Moldova nu este a mea, dar nu este nici a voastră, ci a urmașilor urmașilor voștri”. Evident că e un citat.

Am plecat de la un asemenea considerent vizavi de evenimentele care s-au întâmplat duminică în capitală, când unioniștii de la Platforma „Acțiunea 2012” au avut de întâmpinat forțele Jandarmeriei. Consider că așa cum au procedat jandarmii nu a fost tocmai corect, cu atât mai mult cu cât gândurile și simțămintele, dorințele celor care se aflau la acel marș erau mult, mult prea nobile. E adevărat, au mai fost și intruși pe acolo, dar tocmai pentru aceștia... cu aceștia trebuie să se ocupe instituțiile statului care iau o groază de bani drept salarii și nu-și fac treaba.

De fapt, voiam să încep mai altfel, dar niciodată nu este prea târziu, să vă spun o istorioară... o istorioară, deci să o luați... nu am spus „o poveste”, ci „istorioară”, așa că luați-o ca un fapt real, autentic, cum vreți să-l numiți.

Eu sunt născut în județul Botoșani, la 200 de metri de albia râului Prut, un râu care ne desparte nedrept de frații de pe malul stâng al Prutului. Dintotdeauna mi-am dorit să știu ce se întâmplă dincolo de Prut. A fost și este un simțământ nobil, de care, din păcate, diriguitorii, șefii, imediat după ’89, nu au știut să profite de el. Nu știu, s-au speriat poate.

Dar să revin la istorioară. La vârsta de 58 de ani pe care o am acum, îmi rămâne și mi-a rămas adânc întipărită în minte o figură din satul meu natal, Crasnaleuca, figură a unei bătrâne căreia noi îi spuneam mătușa Teodosia. Mătușa Teodosia era născută în Basarabia noastră dragă

și căsătorită pe malul drept al Prutului, în Crasnaleuca. A urmat războiul, bărbatul ei s-a întors de pe front bolnav și bineînțeles că mult nu a mai trăit. A rămas singură. A crescut, așa cum a putut, un băiat, un fecior, pe care l-a așezat la casa lui. Această bătrână, zilnic, mergea pe malul Prutului – în zona respectivă, în satul nostru, Prutul are înălțime... stânca are... malul Prutului este înalt; deși sunt născut la 200 de metri de firul albiei, nu au fost probleme cu inundația pe malul românesc –, acea bătrână mergea și plângea. Plângea de dorul rudelor rămase dincolo. Fiind săracă... Și, în acei ani, știți foarte bine, se trecea foarte greu în URSS. Plângea. A plâns zilnic și s-a stins încet-încet, ca flacăra unei lumânări. La această vârstă și acum sunt urmărit de făptura acelei bătrâne.

De aceea condamn, chiar dacă jandarmii nu au folosit prea mult forța, armamentul din dotare. Nu văd pentru ce l-ar fi folosit, nu știu de ce se concentrează pe o asemenea faptă, când mă gâtuie pur și simplu că în Sfântu Gheorghe numele unei străzi, recent, poartă numele unui criminal de război hortist. Dar asta este tema unei alte declarații politice, pe care vă asigur că săptămâna viitoare o voi prezenta.