Valeriu Todirașcu

Vă mulțumesc, domnule președinte de ședință.

Declarația politică de astăzi se intitulează „Ce poate ucide mai mulți pacienți: ineficiența managerială din universități sau cea din spitale?”.

Doamnelor și domnilor senatori,

„Din cauza disfuncțiilor sistemului sanitar din România mor anual peste 60.000 de oameni, în fiecare an «dispărând» populația echivalentă a unui oraș de talia Sloboziei sau Giurgiului.” Acesta a fost un citat din raportul Comisiei prezidențiale care a studiat, în 2008, problemele din sănătate.

Disfuncțiile la care se referă raportul Comisiei prezidențiale și numărul morților atribuit deficiențelor din sănătate sunt și astăzi aceleași, fiind cauzate de managementul defectuos al sistemului medical, de la vârful lui până la cea mai mică unitate medicală din țară, iar cel mai

important rol în tot acest lanț decizional îl au spitalele publice și unitățile de învățământ superior medical.

Eficiența activității spitalelor nu se poate măsura prin indicatori care se referă doar la trecut, la certificate academice cum sunt titlurile și diplomele deținute de cadrele universitare, vechimea în sistem, vârsta, apartenența sau deținerea de funcții de conducere în alte forme organizaționale, inclusiv cele din învățământ. Eficiența conducerii spitalelor trebuie dovedită prin indicatori preciși, și nu abstracți, care să arate îndeplinirea, la timpul prezent și în comparație cu alte spitale publice, a scopului existenței spitalelor, acela de a furniza populației cât mai multe servicii medicale de calitate din aceeași cantitate de resurse umane, materiale și financiare. Realizarea sau nu a acestor indicatori trebuie monitorizată obiectiv, ritmic, neutru și competent, prin auditarea și certificarea în funcție de standardele europene, iar cel care ar trebui să stopeze risipa sau lipsa de performanță în sistem ar trebui să fie Ministerul Sănătății, cel care îndeplinește funcția constituțională a statului de asigurare a sănătății populației.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 2/2014, aflată în vigoare și aprobată săptămâna trecută în Senat, permite universităților de medicină să înființeze sau să preia în administrare spitale clinice unde conducerea nu va mai fi dublă, ca până acum, ci va aparține numai universității respective. Universitățile sunt însă autonome și sunt supervizate de Ministerul Educației, iar scopul lor este instruirea studenților, și nu acordarea de servicii medicale de calitate populației. S-a dat câștig de cauză, astfel, medicilor cadre didactice care au dorit și au obținut continuu privilegii în detrimentul celorlalți medici aflați în afara sistemului de învățământ. Vor profita oare și pacienții sau această nouă organizare vizează numai interesul baronilor și feudalilor din învățământul medical?

Dubla conducere a spitalelor clinice de acum, în care unii medici sunt subordonați atât spitalului, cât și universității de medicină, aduce multe prejudicii funcționării normale a spitalelor, pentru că facultățile de medicină deservesc studenții în medicină, iar spitalele publice au ca scop deservirea medicală a populației. Aceste două scopuri nu pot fi puse în acord fără a pune pe primul plan necesitatea acordării serviciilor medicale de calitate pentru cât mai mulți pacienți, din aceeași cantitate de resurse umane, materiale și financiare. Pe de altă parte, interesul medicilor cadre didactice este de a practica o medicină costisitoare, inovatoare, pentru cazuri puține, selecționate pe criterii de interes științific. De aceea, influența învățământului medical în conducerea spitalelor va duce în mod evident și inevitabil la creșterea costurilor.