Gheorghe David

Vă mulțumesc, domnule președinte de ședință. Dragi colegi,

Am intitulat declarația mea „Un nou an de învățământ universitar”.

Spre deosebire de anii anteriori, noul an de învățământ universitar, deschis deja la mijlocul acestei luni pentru unele universități, nu poate fi separat de reformele care l-au precedat, dintre care cea mai importantă, deși doar tangentă cu el, este cea legată de modul de organizare și desfășurare a examenului de bacalaureat. În fond, este vorba despre pragul de start al celor doritori să devină deținătorii unui titlu academic, indiferent de specialitatea aleasă.

Privit chiar din momentul audierii primului curs, de reținut mi se pare, în primul rând, faptul că s-au auzit multe voci potrivit cărora exigența deosebită la testele examenului de maturitate ar fi fost exagerată, că s-ar fi produs prea dintr-odată. Îmi permit să afirm – și o fac în deplină cunoștință de cauză, nu doar pentru că sunt cadru didactic, ci și fiindcă nu-mi este străină realitatea din teren – că acest pas decisiv trebuia să se producă. Practic, s-a revenit la normalitate!

Faptul că suntem una dintre cele 27 de țări membre ale Uniunii Europene, și nu dintre cele mai mici, ne obligă să acceptăm paradigma competitivității în toate domeniile. Alinierea la exigențele Programului Bologna îi dă dreptul absolventului de la noi să beneficieze de aceleași drepturi ca și colegul său de generație titrat la Cambridge ori Sorbona, ceea ce înseamnă că el este dator să demonstreze abilitățile profesionale dovedite în activitatea desfășurată.

Faptul că am dovedit-o de-a lungul timpului prin atâtea nume ilustre, afirmate în toate domeniile științei, cercetării și inovației, nu trebuie să constituie un argument că am fi intrat în posesia unui drept pe deplin câștigat. Dimpotrivă, bunul-simț și realitatea în care trăim ne obligă să vedem că este vorba despre un teren pe care suntem datori să-l cucerim zilnic, ba mai mult, să-l stăpânim, dacă nu dorim să fim marginalizați.

Nu sunt un ins atât de dependent de statisticile furnizate de organizații ori instituții specializate în monitorizarea evoluției economice sau sociale, al căror principal scop este să stabilească ierarhii. Le privesc însă cu luare aminte, ca pe niște avertismente peste care nu putem trece.

Ultimul dintre ele, dar nu singurul, firește, care mi-a dat de gândit și ar trebui să rețină atenția fiecăruia dintre noi, arată că niciuna dintre universitățile românești nu figurează încă în „Top 500” mondial. Mă întreb și vă întreb: de ce? Nu este

locul, și nici cadrul potrivit să încerc a răspunde la o astfel de întrebare, însă, repet, la ea trebuie să răspundem cu toții, în primul rând, ca oameni politici, iar acolo unde ne desfășurăm activitatea, indiferent de profesie, ca cetățeni.

Iată de ce, și nici pe departe întâmplător, mi-am început intervenția referitoare la începutul noului an de învățământ universitar pornind de la exigențele sporite de desfășurare a examenului de bacalaureat din vara și toamna acestui an.