Ștefan-Iulian Lőrincz

Vă mulțumesc, domnule președinte de ședință.

Una din marile revoluții ale istoriei mondiale a pornit și de la ideea că nu poate exista taxare fără reprezentare.

Interesant este că, în plin secol XXI, un număr destul de mare de cetățeni români cu domiciliul în străinătate pot plăti impozitele la distanță pe bunurile pe care încă le mai dețin în România, dar nu pot vota în comunitățile unde dețin acele proprietăți.

Impozitarea nu este, în viziunea statului, o formă puternică de legătură cu comunitatea.

Statul să-ți ia banii, să-i folosească la acțiuni în „folosul” comunității locale, așa cum consideră de cuviință, dar să asculte cetățeanul și să îi permită să voteze, mai greu!

Datele preliminare ale recentului recensământ se pare că confirmă o schimbare tectonică în profilul demografic al țării, cu aproape un milion de cetățeni români care dețin pașapoarte CRDS, adică au domiciliul permanent declarat în străinătate. Deci acești oameni nu mai au buletin! La aceștia se adaugă alte câteva milioane cu domiciliul temporar, pe termene mai scurte sau mai lungi, în afara granițelor țării.

Este limpede că există două Românii – cea din țară și cea formată în afara granițelor țării.

Iar, chiar dacă clasa politică din România evită să recunoască, legăturile diasporei cu țara natală sunt extrem de puternice.

Dacă am privi simplist, doar din punct de vedere economic, constatăm că diaspora este investitorul numărul unu în economia autohtonă, numai transferurile directe acoperă valoric aproape dublul contribuției anuale a României la bugetul Uniunii Europene.

Din păcate, cum spuneam, contribuția lor este luată de prea multe ori în batjocură de către statul român*.

Chiar și acum, cota de reprezentare în Parlamentul României este discriminativă, românii cu domiciliul definitiv în străinătate sunt reprezentați de tot atâția deputați cât județul Covasna, cu o populație de patru ori mai mică!