Puiu Hașotti

Vă mulțumesc, domnule președinte de ședință.

Vă rog să nu cronometrați primele 20-30 de secunde.

Știți foarte bine că declarațiile politice se fac în ordinea mărimii grupurilor parlamentare, și nu în funcție de senatorii care sunt sau nu sunt prezenți în sală, dar, cum știu foarte bine, dată fiind vechea și statornica dumneavoastră prietenie și admirație față de colegii de la Partidul Social Democrat, voiam doar să punctez acest lucru.

În altă ordine de idei, m-aș fi așteptat ca prietena mea, doamna vicepreședinte Anca Boagiu, să ureze de la această tribună succes domnișoarei Elena Băsescu, care, cu siguranță, se pricepe la toate provocările pe care le-a enunțat Domnia Sa.

Și acum, declarația politică.

Doamnelor și domnilor senatori,

Am crezut și eu, după deznodământul alegerilor parlamentare din noiembrie 2008, că votul uninominal fie a eliminat din Legislativ, fie a barat accesul în Legislativ al partidelor de orientare, declarat, naționalistă.

Am crezut, așadar, că România democratică și membră cu drepturi depline a familiei europene se va concentra, politic vorbind, pe teme cu adevărat importante pentru destinul țării și al cetățenilor săi.

Ca unul care nu confundă patriotismul profund, decent asumat și, mai ales, decent exprimat cu demagogia naționalistă, zgomotoasă și agresivă, mi-am zis că o pagină importantă a istoriei noastre contemporane a fost salutar și, în sfârșit, benefic întoarsă.

Cu siguranță, nu am fost singurul care și-a făcut asemenea iluzii, fapt ce n-aș vrea să fie interpretat drept o scuză de circumstanță, ci este, mai degrabă, amara constatare a unei realități de dată recentă, mult mai puternică decât previziunile optimiste ale majorității politicienilor sau ale analiștilor politici din orizontul nostru.

Risipitorul de asemenea iluzii este – o afirm de-a dreptul și regret acest lucru – chiar președintele Traian Băsescu. În stilul său atât de caracteristic, Domnia Sa a furat deja startul în cursa pentru prezidențiale, drept pentru care, de un timp bun încoace, îl vedem dând bice mârțoagei naționalismului deșănțat, pe care o credeam incapabilă să mai necheze la auzul general. Dar jarul pe care i l-a administrat pe post de nutreț șeful statului a adus biata cabalină din nou în lumina reflectoarelor și, odată cu ea, în șa nu mai puțin pe cruciatul de conjunctură al românismului.

Ori de câte ori are ocazia și în orice context politic – discursuri oficiale, interviuri radiotelevizate etc. –, călărețul din dealul Cotrocenilor se înfățișează norodului agitând spada ruginită și boantă a naționalismului.

Balaurul împotriva căruia cheamă la luptă și prin a cărui doborâre vitejească speră să-și completeze tolba de voturi la toamnă este – care altul? – pericolul maghiar, temă servită spre consum public sub formule desprinse parcă la indigo din discursul vetust al vadimismului.