Ilie-Dan Barna

Vă mulțumesc, domnule președinte de ședință. „Ziua când l-am pierdut pe Radu Lupu”

Ieri s-a stins Radu Lupu, unul dintre cei mai mari pianiști ai lumii, apreciat și recunoscut de o lume întreagă pentru excepționalul său talent.

De câteva ori pe an venim la această tribună și deplângem trecerea în neființă a unei mari valori. De fiecare dată cu afectare și tristețe mai autentice sau mai formale. Pretindem că am fost tot timpul conștienți de locul jucat de acea persoană în cultura europeană, română sau universală. Ca și cum o zi în plus ne mai trebuia și, desigur, am fi onorat-o cum se cuvenea.

Însă destinul nu dă socoteală și nu are răbdare cu noi. Se va găsi desigur o stradă al cărei nume să-l schimbăm. Iar memoria acelei mari valori va dăinui în „colb de cronici”, cum spunea Eminescu, sau, mai actual, în paginile Wikipedia sau pe YouTube. De fiecare dată pretindem că ne doare că părți din cultura română mor încet-încet, dar de prea puține ori înțelegem* și ne aplecăm cu adevărat asupra omului pe care îl onorăm sau mai ales nu facem ceea ce ar trebui să facem pentru cei care ne sunt încă alături.

Nu pot și nu e loc să reproduc acum cuvintele de admirație, recunoaștere, respect primite de-a lungul anilor de Radu Lupu din partea criticilor și melomanilor din întreaga lume și nici să pretind o înțelegere mai mult decât sufletească a ceea ce a însemnat muzica pornită de sub palmele lui. Ce pot spune este că în interpretările sale am întâlnit o sensibilitate fără seamăn, pe care nu am mai regăsit-o la alți pianiști. Atât cât am reușit să ascult și să particip de câteva ori la performanțele sale fabuloase, mi s-a părut mereu că reușește să capteze cele mai subtile profunzimi ale naturii umane, imposibil de explicat în cuvinte. Este, sunt convins, sentimentul pe care îl simțim când ne întâlnim cu măreția. Totul capătă cumva sens.

Chiar dacă, spre rușinea acestui Parlament,