Ioan Chelaru

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Declarația politică de astăzi am intitulat-o „Paradoxuri autohtone” și începe cu următorul motto: „Toți se gândesc să schimbe lumea, dar nimeni nu se găsește să se schimbe pe sine.”

România este, în multe privințe, un conglomerat de paradoxuri. „În paradox rațiunea se anulează pe ea însăși, își deschide granițele și nu mai poate opri năvala erorilor palpitante, a erorilor care zvâcnesc”, spunea Cioran.

De aceea, țara este greu sistematizabilă, de aceea e greu de guvernat. Reușim sau credem că reușim lucruri care, în mod normal, nu merg împreună. Reușim să producem forme pentru care ne lipsește cu totul fondul, și asta nu este la îndemâna oricui. Și ceea ce este uimitor este că, una peste alta, țara funcționează așa paradoxală, așa improbabilă cum este ea.

Încercând să fac o analiză detașată a mediului în care trăiesc, cred că am reușit să creionez o mică hartă, pentru a nu risca să rătăcesc prin ruinele concretului, ca să nu spun meandrele concretului, așa că încep prin a vă împărtăși primul paradox: universul este infinit, iar universul propriu încearcă să-l cuprindă.

Știu că fiecare om își construiește propriul adevăr în funcție de educație, de principii, de valorile la care se raportează, așa că fiecare om este cu universul său, cu adevărul lui mărunt și neînsemnat. Atunci când credem cu tărie în ceva, transformăm totul în adevărul nostru propriu, viața trebuind să se muleze pe acest adevăr. Toate lucrurile, oamenii, ideile intră în universul nostru doar după ce au trecut prin acest șablon devenit adevăr, pe care îl apărăm cu disperare, pentru că nu vrem ca universul nostru să se clatine. Atacăm, mințim sau distrugem totul în numele propriului adevăr.

Tot o apărătoare a propriului univers a încercat a fi și doamna Monica Macovei, fost ministru al justiției în perioada decembrie 2004 – aprilie 2007. O cunoașteți destul de bine, mai ales unii dintre dumneavoastră. Această doamnă ce vrea să pară iacobină, desigur, în principal la TV sau la Bruxelles, vine, mai nou, cu alura aceea doimaistă, eliptică, surprinsă, așa cum spunea cineva, „pe plaja prezidențială de la Neptun în deux pièces-ul eurocrat cumpărat de la Berlin și tivit în Macedonia”, încercând din nou să ne prostească – pentru a câta oară? –, cu ce?, cu deriva, evident balcanică, în care ne aflăm din cauza cleptocrației noastre provinciale.

Mărturisesc că multe ar fi de amintit despre doamna eurocandidat Macovei, dar nu vreau să transform declarația mea politică într-un material bibliografic prea lung și plictisitor, care să cuprindă activitatea contradictorie și confuză a distinsei doamne. Atât doar că din înverșunata-i luptă pentru justiție dumneaei are din ce în ce mai dese momente în care uită că reprezintă și, probabil, va reprezenta, din când în când, și România.

Din universul ei mărunt, din mahmureala propagandei anticorupție, din lupta oarbă pentru apărarea intereselor României în Parlamentul European se trezește, uneori, afirmând cu mare voioșie: „Nu ne ducem în Europa să mințim și nu ne ducem în Europa să încercăm să-i păcălim. Am scos stegulețele roșii” – bine că nu le-a scos pe cele portocalii cu care se afișa sâmbătă la Iași –, „spun adevărul, și spun asta pentru că am auzit candidați ai altor partide care se duc să-i mintă pe europeni”. Mai nou, a atenționat același for european să nu mai dea fonduri europene pentru România, că vor fi furate.