Vă mulțumesc, domnule președinte. Doamnelor și domnilor parlamentari, Stimați invitați,
De câțiva ani, multe dintre drepturile noastre, mai ales cele de natură economică și socială, se restrâng. Unele dintre ele chiar dispar cu totul, altele, deși rămân pe hârtie, sunt lipsite de conținut, fiind suspendate pe termen nelimitat sau ciuntite în asemenea hal încât nu le mai recunoști. În mod paradoxal, putem spune că avem acum, într-un regim considerat democratic, mai puține drepturi economice și sociale decât am avut într-un regim totalitar.
Măsurile recente de reducere a salariilor, a pensiilor, a indemnizațiilor pentru creșterea copilului, a subvențiilor pentru căldură și restrângerea altor măsuri de protecție socială ne conduc spre o constatare și mai gravă, anume aceea că astăzi România traversează unele dintre cele mai negre momente din istoria sa recentă. Dezastrul, anunțat pe un ton amenințător, ne-a găsit pe toți nepregătiți. Nu am cunoscut adevărul și nu ni s-a spus adevărul despre situația economică și socială a țării. De aici și starea de șoc a unei întregi națiuni la aflarea situației reale. Am putut vedea, și cu acest prilej, falia enormă dintre putere și opoziție, dintre patroni și sindicate, dintre stat și societate, dintre tineri și vârstnici, dintre bugetari și cei din sectorul privat, dintre săraci și bogați, dintre ai noștri și ai lor, dintre cei cu șanse și cei fără nicio șansă.
Chiar și acum, în aceste momente grele, țara este divizată, obosită de atâtea confruntări politice și electorale. Sărăcită, lipsită de o minimă speranță, lăsată pradă marilor corupți și clientelei politice, o țară confuză și neajutorată, o țară ce nu-și găsește drumul și oamenii de stat capabili să o conducă.
Solidaritatea și coeziunea socială sunt valori de care ne aducem aminte la câte un simpozion, dar ele au dispărut, în primul rând, din conștiința și din vocabularul celor care ne conduc. Altfel cum să interpretezi încercarea de a pune întreaga povară a crizei pe umerii copiilor, a pensionarilor și a bugetarilor din această țară. Cum puteți face lucrul acesta, când știți bine că evaziunea fiscală este în floare? Că 35–40% din economia românească este o economie nefiscalizată? Că fondurile europene destinate României n- au fost absorbite decât în proporție de 6%, că 4 milioane de hectare nu sunt lucrate, că banii de investiții și pentru noi locuri de muncă s-au dus către clientela politică, că aproximativ 10 miliarde de euro merg anual din banii publici către buzunare private, că furtul și corupția sunt de esența capitalismului de cumetrie pe care îl patronați? Cum să fii dispus la sacrificii pentru a acoperi astfel incompetența, furtul, evaziunea, politizarea, corupția, clientelismul, iar când și vezi cine te îndeamnă la solidaritate și austeritate și îți impune curbele de sacrificiu de astăzi, chiar că e bine să dai cu barda în Dumnezeu, cum se spune.
Primul impuls este acela de a spune că măsurile brutale de astăzi sunt similare celor din anii 1929–1933 și, totuși, nu
acesta este adevărul, căci nu se pot uita atât de repede nici tăierile de curent electric, de apă caldă, de căldură, din perioada anilor 1980, nu putem trece peste rațiile la unt, ulei, zahăr, ouă, carne, din regimul comunist. Nu putem să nu amintim izolarea culturală prin tăierea abonamentelor la ziare, reviste de specialitate și cărți din străinătate, nu putem uita și ierta atât de ușor interdicția de a călători în afara granițelor, suspiciunea și urmărirea permanentă, nesiguranța și frica pe care le-am încercat cu toții.
Până la urmă, stimați colegi, măsurile de astăzi sunt, în fapt, măsurile de ieri și de alaltăieri. Este vorba de același tip de măsuri, același sentiment de umilință, de înjosire, de anihilare a ființei umane, de arbitrariu, de ghetou, nici măcar mărfuri nu mai suntem, căci aceasta ar presupune dreptul la o relație socială care ni se refuză și ea.
Doamnelor și domnilor parlamentari,
Suntem astăzi disponibilizați în vrac și aruncați cu bună știință la marginea societății pentru a nu depăși cumva procentele din PIB alocate pe un ton suficient de niște contabili năimiți. Mai marii zilei îngrămădesc din nou viețile a milioane de oameni într-un „pat al lui Procust”, echivalent cu mizeria umană și subdezvoltarea. Pentru a-l salva, ce credeți? Nici mai mult, nici mai puțin, decât echilibrul unui buget devalizat cu metodă, de ani buni, chiar de ei înșiși și de clientela lor portocalie. În plus, votul din Parlamentul țării ar trebui să-i absolve de orice vină pe cei ce ne-au adus în această stare. Consecința, pentru un om normal și întreg al minte, ar trebui să fie, în viziunea puterii, una singură, și anume acceptarea fără murmur a situației. Deci să nu mai întrebăm cum am ajuns aici după 9 ani de creștere economică. Cine este de vină, dacă nu cumva sunt posibile și măsuri alternative mai puțin dureroase. Vă pierdeți vremea, par a ne spune partidele din Coaliția de la putere.
Guvernul nici măcar nu mai ascunde cauza tuturor acestor amputări și reduceri de drepturi. Este vorba, ni se spune direct, despre lipsa resurselor, despre lipsa banilor. Guvernul ne propune chiar un târg, spunându-ne cam așa: trăiți prea bine pentru cât poate suporta economia; aveți prea multe drepturi pentru câți bani ne dați; ne costați prea mult, pe viitor, pe câți bani ne dați, atâtea drepturi vă dăm!
Măsurile de azi nu sunt decât expresia acestui târg. Unii s-au grăbit să spună că lucrul este rezonabil, iar dacă te uiți la ei, înțelegi și de ce. Sunt reprezentanții celor 20% din populația țării, oamenii bogați și foarte bogați care își apără în acest fel propriile interese. Ceilalți 80% din populație însă nu pot să nu vadă înșelătoria grosolană ce stă la baza acestui târg, și anume încercarea de a introduce logica economiei de piață și a profitului în materia drepturilor fundamentale ale cetățenilor, în domeniul social.
În fapt, asta se și întâmplă, ni se ajustează drepturile sociale și economice, dreptul la muncă, dreptul la învățătură, la sănătate, la cultură, la măsuri de protecție socială, la negocieri colective, dreptul la o viață decentă, în funcție de banii rămași în vistieria țării, după îndestularea puterii și a clientelei sale. Trebuie să ai, cu siguranță, mult tupeu ca să vii în fața națiunii și să-i impui acest târg: De câți bani îmi dați, atâta democrație vă dau!
În primul rând, democrația nu se tranzacționează. În al doilea rând, nu poți introduce logica profitului în materia drepturilor și libertăților cetățenești, fără a bulversa societatea și valorile ei fundamentale. Ca să fim clar înțeleși, suntem pentru o economie de piață, dar ne opunem din răsputeri unei societăți de piață. Ne opunem unei societăți în care, rând pe rând, sănătatea, educația, asistența socială, cultura, justiția, siguranța cetățeanului, calitatea mediului trec din
responsabilitatea statului social în sarcina pieței, transformându-se în mărfuri.
Partidul Social Democrat se opune cu toată fermitatea unei asemenea viziuni despre societate, considerând că solidaritatea și coeziunea socială trebuie să rămână unele dintre valorile fundamentale ale societății românești.
Iată de ce și respingem _de plano_ orice încercări de tranzacționare a acestor drepturi, oricât de rezonabile ar părea ele reprezentanților PDL-ului. Iată de ce încercăm să ținem piept asaltului pieței în relațiile dintre oameni. În acest sens, răul cel mare, în opinia noastră, nu îl reprezintă atât statul obez, așa cum ni se tot spune, ci, dimpotrivă, capitalismul de cumetrie și asaltul pieței asupra socialului. Dacă pentru statul obez avem ac de cojocul său, pentru capitalismul de cumetrie și în fața asaltului pieței, cetățeanul obișnuit din această țară a rămas singur și neajutorat, căci cel menit să-l apere, statul social, tocmai își dă duhul sub loviturile dreptei politice.
Astăzi, stimați colegi, ne sunt amenințate înseși elementele fundamentale ale statului român: democrația, statul de drept, statul social.
Doamnelor și domnilor parlamentari,
Atacul asupra statului reprezintă o mistificare asupra cauzei fundamentale a crizei, motivată de interese politice și materiale. În fapt, tocmai prin intervenția statului a fost salvată acea parte a sectorului privat care a produs criza, sectorul financiar-bancar, statul preluând asupra sa pasivul. Să fi uitat chiar atât de repede ce a însemnat, de fapt, împrumutul de la Fondul Monetar Internațional? Nimic altceva decât naționalizarea pierderilor și privatizarea profiturilor. A considera acum statul obez drept principal vinovat al crizei economice când, dimpotrivă, lipsesc cu desăvârșire măsurile de ieșire din criza economică înseamnă a pasa responsabilitatea din sarcina puterii, care ar fi trebuit să ia aceste măsuri, în cea a statului, care pare ceva abstract, altceva, nu se știe bine ce.
Confuzia este voită, este întreținută cu abilitate, iar în această capcană am căzut cu toții, considerând că da, statul obez este cu adevărat inamicul public numărul 1, și nu puterea.
În acest fel, puterea încearcă să scape de vina uriașă de a nu fi făcut nimic concret ani de zile, nici cu privire la măsurile de ieșire din criza economică, dar nici cu privire la obezitatea statului. Căci, până la urmă, statul nu este chiar o abstracție, ci instituții, reguli, norme și mai ales oameni aflați în funcții de decizie sau execuție. Vina aparține deci, în ambele cazuri, unor oameni din partidele aflate la putere, deci vina este a puterii în exclusivitate a dreptei politice din această țară.
Mai este oare necesar să vă reamintesc că până mai ieri erau unii care clamau că nu Guvernul este cel care trebuie să scoată țara din criză? Or, această vină uriașă nu poate fi escamotată, nu poate fi pasată altcuiva, iar încercarea de a scăpa basma curată prin votul Parlamentului, în mod normal, ar trebui respinsă de niște parlamentari responsabili.
Practic, puterea a avut de optat, stimați colegi, în legătură cu cine să suporte costurile sociale și economice ale crizei: populația, respectiv cei vulnerabili, pensionarii, șomerii, cei cu venituri reduse, copiii sau, dimpotrivă, capitalismul de cumetrie, respectiv clientela politică a Partidului Democrat Liberal. Asta a însemnat a alege între a tăia din cheltuielile sociale și de personal sau a tăia din cheltuielile de achiziții și investiții, adică lucrări pentru clientela politică. Între populație și clientela politică, puterea a ales, evident, clientela politică,
condamnând la foamete, frig și boală milioane de cetățeni români.
Soluțiile pentru ieșirea din criză nu pot fi numai financiare și economice așa cum, din păcate, le imaginați dumneavoastră. Ele sunt mult mai complexe, fiind și de natură politică, socială și culturală, oricât ar părea de ciudat.
În plus, ele trebuie aplicate simultan pentru a reuși. Deci e nevoie, în primul rând, de un alt guvern, cu o altă credibilitate. E nevoie de un alt model economic și financiar, decât consumul pe datorie și cota unică. E nevoie de un alt model de societate, în care nu are ce căuta logica economiei de piață și a profitului. E nevoie de un alt rol al statului, mult mai robust decât până acum. E nevoie, în sfârșit, de un nou model de capitalism, decât cel de cumetrie pe care îl patronați. Este nevoie de un nou model cultural, în care munca, economisirea, investirea, solidaritatea și coeziunea socială, dialogul trebuie să fie cultivate ca valori fundamentale. Acestea sunt cerințele firești ale stângii, acestea sunt, în fond, cerințele majorității populației din această țară.
Stimați colegi,
Până la urmă, între populație și puterea de azi avem de ales și noi în aceste momente. Opțiunea Partidului Social Democrat este clară: populația țării. Iată de ce ne adresăm fiecăruia dintre dumneavoastră, pentru ca prin votul ce-l veți exprima să punem capăt dezastrului din țară.
Votați pentru democrație, votați pentru cei de acasă, votați pentru cei care v-au trimis aici, votați pentru moțiune!
Vă mulțumesc. ( _Aplauze.)_
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.