Viorica Georgeta Pompilia Moisuc

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Doamnelor și domnilor senatori,

Intervenția mea de astăzi se referă la „grija” Guvernului României pentru concetățenii noștri din afara hotarelor.

Orice stat civilizat și cu o politică externă rațională și cinstită își face din grija pentru concetățenii aflați în afara frontierelor sale unul dintre obiectivele majore și permanente ale activității sale politico-diplomatice. Așa a fost și la noi în vremurile mai vechi.

Când Austro-Ungaria stăpânea 3 milioane de români, Regatul României se implica puternic, direct și indirect, în sprijinirea luptei acestora pentru drepturi sociale, culturale, politice. Așa, de pildă, la sfârșitul secolului al XIX-lea, când Viena și Budapesta au înscenat un mare proces memorandiștilor, pronunțând pedepse de zeci de ani de temniță pentru liderii mișcării naționale românești în frunte cu Ion Rațiu, regele Carol I a intervenit personal pe lângă împăratul-rege Francisc Iosif pentru stingerea procesului și eliberarea condamnaților fără vină, și a făcut-o în condițiile în care România semnase un tratat secret cu Puterile Centrale în 1883, neratificat de Parlament, iar relațiile cu Ungaria erau extrem de tensionate.

Întrebarea este: de ce a făcut-o? Răspunsul este unul singur: era o moralitate în politica externă, o orientare clară în ceea ce privește servirea interesului național. Adevărata elită a societății românești, în frunte cu marii scriitori, profesori universitari, ziariști, oameni de cultură, oameni politici de diferite orientări, a făcut front comun pentru acest interes național.

Astăzi, când imperiul sovietic s-a destrămat, îl auzim pe președintele Medvedev declarând mereu că Rusia îi va apăra pe concetățenii săi oriunde s-ar afla ei. Medvedev îi are în vedere, de fapt, pe cetățenii ruși urmași ai acelora care au colonizat cândva teritorii cotropite de Rusia sau de URSS în dauna statelor vecine. Asimilați sau nu, ei constituie un bun pretext atât de amestec în treburile interne ale acelor state, acum independente și suverane, cât și de declarații de principii în relațiile internaționale, gen autodeterminare, autoguvernare etc.

Care este rațiunea acestei poziții? Simplu: revenirea la ceea ce a fost URSS ca teritoriu și putere înainte de destrămare.

În acest context de probleme, România este un caz aparte. Înainte de toate, trebuie subliniat un fapt obiectiv: România este singurul stat european care suportă încă sechelele Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, transpus în anexiunile teritoriale sovietice din 1940, 1944, 1945-1948 și confirmate parțial prin Tratatul de pace de la Paris din 1947, suportă chiar și consecința ordinului lui Lenin din 13 ianuarie 1918 de confiscare a tezaurului său depus la Moscova spre păstrare în baza unor acte valabile pe deplin și astăzi.

Prin urmare, România, în pofida colonizărilor masive cu ruși ucraineni făcute de-a lungul anilor în Bucovina și Basarabia, în pofida deportărilor și deznaționalizării, a rusificării, are sau ar trebui să aibă de apărat și de susținut interesele a milioane de români care, spre deosebire de rușii sus-amintiți, sunt băștinașii acelor teritorii, cu rădăcini în vremuri imemoriale.