Octavian Liviu Bumbu

Vă mulțumesc, domnule președinte. „Recursul la memorie”

Există în istoria fiecărei țări momente decisive care-i marchează evoluția ulterioară. Un asemenea moment l-a constituit pentru România adoptarea în Parlament, la 26 februarie 2004, a Legii privind aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord. Evenimentul a marcat, fără îndoială, reîntoarcerea țării noastre în marea familie a valorilor și democrațiilor europene, de unde, cu brutalitate, istoria ne-a izgonit în urmă cu mai bine de 60 de ani. Intrarea noastră în Alianță a constituit un demers de integrare în civilizația bazată pe valorile euroatlantice.

Nu eram în Parlament pe acea vreme, dar am urmărit ședința cu maxim interes. Lucrările au fost conduse de domnul Valer Dorneanu, președintele Camerei Deputaților, iar domnul senator Sergiu Nicolaescu a prezentat raportul Comisiilor pentru politică externă și al Comisiilor pentru apărare din cele două Camere. Despre semnificația acelui moment istoric au vorbit președintele și prim-ministrul de atunci, dar și reprezentanți ai tuturor grupurilor parlamentare: Ovidiu Petrescu – PSD, Tudor Marcu – PRM, Cornel Popa – PNL, Sorin Frunzăverde – PD, Szabó Károly Ferenc – UDMR, Varujan Pambuccian – minorități naționale și Cornel Boiangiu, din partea parlamentarilor independenți. Proiectul de lege a fost votat în unanimitate – 454 de senatori și deputați.

Adoptarea în unanimitate a acestui document de către toate partidele politice parlamentare vine după ce toate țările membre NATO au aprobat în parlamentele lor aderarea celor șapte noi state, între care și România, fapt ce s-a decis oficial la summitul din iunie 2004 de la Istanbul.

România s-a alăturat, pentru prima dată după multe decenii, unei alianțe militare puternice și democratice, care-i oferă garanția integrității sale teritoriale, premise pentru integrarea în lumea liberă, civilizată și prosperă.

Nu sunt adeptul axiomelor, nu spun lucruri mari, dar iată ce se întâmplă azi în apropierea granițelor noastre. Sunt convins că fiecare dintre noi s-a gândit măcar o dată la destinul României dacă nu ar fi fost membră NATO. Fără îndoială, componenta militară, respectiv garantarea securității, a integrității teritoriale, independenței țării, prin solidaritatea tuturor statelor membre, prin mecanismele de apărare colectivă, reprezintă componenta cea mai importantă a apartenenței la NATO.

După experiențe istorice dramatice, uneori tragice, când țara noastră s-a aflat fie în alianțe contra naturii, fie în așa-numita zonă gri, cu alianțe nesigure, de conjunctură, iată că acum suntem mai siguri, mai puternici și mai apărați în fața pericolelor care amenință umanitatea.

Și totuși sper ca noi să avem înțelepciunea să învățăm în sfârșit că fiecare nație se naște o singură dată și că fiecare țară trebuie să fie cât de puternică militar poate și își permite să fie, lăsând alianțele și prieteniile ca soluție de ultimă instanță.