Octavian Liviu Bumbu

Vă mulțumesc, domnule președinte.

„Se degradează relațiile româno-ungare?”

La 16 septembrie 1996, acum 18 ani, România și Ungaria semnau, la Timișoara, Tratatul de înțelegere, cooperare și bună vecinătate. Două săptămâni mai târziu, la 3 octombrie, Camera Deputaților a ratificat tratatul.

Am urmărit la momentul respectiv, cu interes, dezbaterile din presă, dar și stenograma ședinței din 3 octombrie 1996. Câteva din mesajele exprimate atunci în aula Camerei Deputaților de către anumite partide politice – unele nici nu mai sunt reprezentate astăzi în Parlament – încă mai provoacă mirare. Chiar și acum, după atâția ani, este greu de înțeles de ce reprezentanții anumitor partide, clamând apărarea intereselor naționale, erau cu totul împotriva semnării tratatului. Timpul a demonstrat că pasul făcut atunci a fost unul corect. Nu eram pe vremea aceea senator, dar am crezut și atunci, după cum cred și acum, că documentul semnat la Timișoara reprezintă mai mult decât un text așternut pe o hârtie. El este expresia depășirii unui anumit prag psihologic, întreținut de cantonarea primordială în trecut și de subaprecierea unor potențialități noi pe care le oferea momentul.

În pofida celor care i-au minimalizat sau i-au exagerat impactul, se poate spune că Tratatul româno-ungar nu are nici învingători și nici învinși. El s-a născut și s-a finalizat în spiritul egalității și al cooperării între parteneri. Cei care au încercat să folosească atunci semnarea documentului ca prilej pentru noi tensiuni între români și maghiari – și n-au fost puțini, dar istoria i-a redus la tăcere – au uitat în mod voit esențialul: principiile politicii deschise, lipsite de prejudecăți și adeziunea la valorile democrației moderne. Aceste valori nu puteau fi ignorate.

Deși astăzi asemenea documente sunt oarecum caduce, tratatul cu Ungaria are conotații aparte. El constituie o mărturie a voinței politice de a reclădi, pe principii și valori noi, colaborarea cu țările vecine. Așa cum a fost gândit și redactat, tratatul a avut marele merit de a materializa eforturile de surmontare a divergențelor istorice și a mentalităților suscitate de ele.

Asta, atunci, în 1996. Acum însă, lucrurile se schimbă rapid și nu în bine. Cine n-a auzit de proiectul de autonomie care urmează să fie prezentat public, în curând, de candidatul UDMR la președinție? Este primul document scris, oficial asumat de UDMR, care propune o formă radicală de autonomie pe criterii etnice, cu limba maghiară recunoscută oficial, alături de cea română, cu simboluri și cu instituții proprii pentru așa-numitul Ținut Secuiesc, care fac, practic, din regiune un stat în stat.

Eu cred că, după prezentarea proiectului, UDMR are puține șanse să mai rămână la guvernare. Este un proiect radical de segregare etnică și este inexplicabil cum a ajuns să fie susținut de un lider considerat, până mai ieri, un moderat. Apropierea sa de Fidesz-ul lui Viktor Orbán, susținător deschis al autonomiei, pare să-i fi radicalizat discursul.