Ioan Ghișe

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Stimate doamne și stimați colegi domni senatori,

Vin în fața dumneavoastră pentru a vă exprima punctul de vedere al Partidului Național Liberal și argumentele pentru care senatorii liberali nu vor vota acest proiect de lege.

Constituția României, în art. 137, precizează:

„Formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale statului, ale unităților administrativteritoriale și ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege.”

Or, vă rog, în mod special pe dumneavoastră, colegii senatori care susțineți Guvernul condus de domnul Emil Boc, să citiți cu foarte mare atenție titlul proiectului de lege de la punctul 3.

De ce fac această recomandare? Pentru că din lectura proiectului de lege, a titlului proiectului de lege, veți descoperi că originea proiectului de lege care ni se propune astăzi este o scrisoare de intenție transmisă de autoritățile române la 24 aprilie, semnată la București, și, respectiv, Decizia Consiliului director al FMI, la 4 mai 2009.

Vă recomand cu căldură să verificați în Legea privind tratatele internaționale, Legea împrumutului public și articolul din Constituție menționat, ca să descoperiți că împrumutul de 20 de miliarde de euro a fost făcut fără să existe bază legală. Cu alte cuvinte, fiecare cetățean român salariat este obligat să plătească o datorie de aproximativ 1.500 de euro, fără ca reprezentanții lui legali – mă refer la Parlament, care exprimă suveranitatea poporului, conform Constituției – să-și fi exprimat acordul prin vot.

Așadar, un număr restrâns de persoane a decis, uzurpând calitatea oficială a Parlamentului de a aproba prin lege un asemenea împrumut public, și acum deliciul acestei anomalii se poate desprinde ușor din următoarele fapte:

Dacă veți lectura tot ceea ce a apărut în presă, declarat de către patru personalități marcante – Președintele României, guvernatorul Băncii Naționale, ministrul finanțelor de la acea vreme și, respectiv, prim-ministrul de atunci și de acum –, veți descoperi că între 16 octombrie 2008, când, în Parlament, guvernatorul Băncii Naționale ne asigura că starea economică a României este bună și stabilă din punct de vedere al condiției noastre de dezvoltare economică, și până la momentul când, în 22 septembrie 2009, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22, Guvernul condus de domnul Boc, la vremea aceea, demis, dar în exercițiu până la reașezarea în funcție prin voința Președintelui României și, respectiv, apoi, a Parlamentului, deci precizez, la 22 septembrie 2009, prin ordonanță, se propunea Parlamentului să aprobe modificarea unui acord care niciodată nu a fost aprobat prin lege.

Dacă analizăm cele patru persoane – Președintele României, președintele Băncii Naționale, prim-ministrul și ministrul finanțelor publice –, prin eliminare și prin relatările oficiale, descoperim că decizia s-a luat între 6 și 8 martie 2009 între două persoane din cele patru și, dacă ținem cont de ierarhia de partid, vă veți da seama că nu ministrul finanțelor publice a decis – el, în 26 februarie 2009, ne anunța că avem nevoie de aproximativ 3 miliarde de euro –, veți descoperi că nici prim-ministrul nu a decis, așadar, două persoane au decis, în numele Parlamentului României și al poporului român. Parlamentul trebuia să aprobe prin lege un asemenea împrumut.