Dumitru Bentu

Vă mulțumesc, domnule președinte. Stimați colegi,

Am intitulat declarația politică de astăzi „Orfanii”.

Deși „apa ca un bivol negru” a adus din nou suferință și disperare oamenilor din sudul Moldovei, nu vom aborda acest cataclism natural, amplificat încă o dată de reacția deplorabilă a autorităților, de incapacitatea acestora de a interveni rapid și eficient.

Ne vom referi la un fenomen social cu efecte evaluate superficial și care tinde să devină definitoriu pentru buimaca noastră societate.

Să ne explicăm: mulți dintre dumneavoastră își amintesc de generația sau, poate, generațiile copiilor cu cheile de gât. Îi întâlneam zilnic pe aleile dintre blocuri, la cozile infernale atunci când se băga ceva, prin curțile școlilor, după cursuri, așteptând să vină părinții acasă, părinți care lucrau în același schimb și care nu prea mai aveau timp de copii, întrucât îndeplinirea planului de producție era obiectiv vital.

Cu toate aceste servituți impuse de un regim pe care mulți îl regretă din diverse motive, familia se reunea seara sau la sfârșitul săptămânii, astfel încât era cel puțin mimat sentimentul de unitate și responsabilitate parentală.

În multe situații, lucrurile nu erau scăpate cu totul de sub control, și binomul educațional familie—școală chiar funcționa.

Am recurs la această digresiune pentru a pune în lumină un alt fenomen care implică profund copiii de vârstă preșcolară și școlară — abandonarea acestora de către părinții plecați la muncă în străinătate.

Potrivit datelor furnizate de A.N.P.D.C., la sfârșitul anului 2006, 59.959 copii din România aveau părinții plecați la muncă în străinătate. Dintre cele 41.251 de familii din care fac parte acești copii, în cazul a 14.543 ambii părinți sunt în afara țării, în 22.051 de cazuri un singur părinte lucrează în exterior, iar în 4.657 de familii este plecat părintele unic întreținător. Dintre copiii rămași în țară, 51.323 sunt îngrijiți de rude până la gradul IV, 5.929, de către alte persoane — vecini, prieteni ai părinților etc. —, iar 1.807 se află în plasament, în sistemul de protecție specială. Situația este mai accentuată în Moldova și în zonele rurale.

Este evident că cei aflați în diverse țări europene au ajuns acolo din cauza sărăciei de acasă și nu vor reveni decât atunci când vor strânge destui bani pentru a-și plăti datoriile sau pentru a-și ridica o casă mai încăpătoare.

I-au abandonat pentru a trăi cândva mai bine. Oare merită sacrificiul? Poate că da, dacă reușești să te detașezi de cei care așteaptă înfrigurați fie un telefon ce de multe ori nu mai vine, fie sărbătorile de peste an când cadourile primite nu pot opri lacrimile așteptărilor.

Nu doresc să fiu patetic, dar revin: prea mulți copii ajung în adăposturile temporare ale direcțiilor pentru protecția copilului, prea mulți dintre ei rămân în grija unor rude care nu pot suplini căldura părintească, prea mulți dintre ei devin ratați psihic, iar unii recurg la gesturi extreme, lăsând în urma lor amintirea unor suflete chinuite.