Mihai Cătălin Botez

Vă mulțumesc, domnule președinte. Stimați colegi,

De mai bine de un an și jumătate, alături de obișnuitele dezbateri pe teme economice, facilitate în ultima vreme de tot felul de revoluții fiscale și fonduri suverane, asistăm la o dezbatere pe marginea reformei justiției. Legile justiției, Codul penal, Codul de procedură penală, toate sunt modificate sub pretextul unor reforme cerute de nimeni, dar bazate pe anumite pretexte, adeseori inventate.

Totuși astăzi nu vreau să vorbesc despre spiritul reformator al coaliției majoritare, ci despre o altă problemă, și anume recuperarea prejudiciilor în cazul hotărârilor definitive.

Datele ne spun că există aproximativ un miliard de euro, bani ce trebuie recuperați ca urmare a deciziilor definitive ale instanțelor judecătorești, în total 990 de hotărâri judecătorești definitive trimise Ministerului Finanțelor de către ANAF, pentru a fi puse în aplicare. Ca un fapt divers, un miliard de euro este valoarea spitalului republican cuprins în programul de guvernare sau contravaloarea a trei spitale regionale, la fel, menționate în programul de guvernare și despre care nu se mai știe nimic.

Rolul unui sistem penal în cele mai multe state este, în primul rând, de pedepsire a unui infractor, de a proteja societatea de repetarea unor fapte ce ar putea să dăuneze societății, reeducarea celui care a săvârșit fapta, dar și recuperarea eventualelor prejudicii aduse statului.

Deși mai avem multe de învățat, se pare că în ceea ce privește lupta anticorupție, până acum suntem un exemplu bun.

Însă recentele schimbări legislative în ceea ce privește legile justiției sau Codul de procedură penală par să ne îndepărteze de la a mai fi un exemplu pentru statele din jur. Însă aceasta este o altă discuție.

Totuși de ce statul nu reușește să recupereze prejudiciile? Nu se dorește. Nu există capacitatea de a face acest lucru. Există un adevărat paradox al statului român. În jur de 30% din numărul total de angajați lucrează la stat. Totuși, dacă în anumite locuri aparatul funcționarilor este supradimensionat, în alte locuri – poliție, educație, sănătate – aparatul este subdimensionat. Iar specialiștii care au rămas pleacă din sistem atunci când se ivește oportunitatea.

Situația ANAF este similară cu cea a domeniilor enumerate mai devreme: un aparat subdimensionat, cu multe alte atribuții, cu sisteme informatice ineficiente. Trebuie să pună în aplicare sentințe judecătorești pentru care nu a fost pregătit.

Trebuie să înțelegem că recuperarea prejudiciilor este o parte integrantă a pedepsei.

Statul nu poate lăsa impresia că poți fura milioane de euro, pentru ca mai apoi să petreci un an sau doi la închisoare, pentru ca în cele din urmă să te retragi liniștit la pensie, cu milioanele obținute în mod fraudulos.

Ce lupte vrem să ducem? Cum vrem să modernizăm România? Ducând lupte crâncene împotriva unor abuzuri închipuite sau a unor state paralele inexistente? Sau creând un sistem public care funcționează adecvat și care oferă un exemplu pentru toată societatea?