Mihai Răzvan Ungureanu

Vă mulțumesc, domnule președinte. Stimați colegi,

Declarația mea politică se intitulează „Arieratele – joc periculos pentru economia națională”.

De mult timp încoace, sectorul public folosește sectorul privat, în condițiile cele mai dezavantajoase, drept creditor neoficial și involuntar. Nivelul arieratelor, în special pentru domeniul public, a crescut în fiecare an, din 2009 până în 2012 inclusiv. Reprezentanții FMI s-au arătat, în nenumărate rânduri, îngrijorați de trendul ascendent înregistrat de arieratele din sectorul public.

Până spre finalul lui 2012, stocul arieratelor a crescut cu 35 de procente, cele mai multe creșteri fiind înregistrate – iată coincidența! – în perioada campaniei electorale. Trebuie să reamintim aici faptul că în 2011, pentru prima dată de la declanșarea crizei din 2008, nivelul arieratelor s-a redus simțitor, încadrându-se în țintele agreate cu FMI.

Însă, din păcate, în a doua parte a lui 2012, consemnăm o nouă explozie a arieratelor peste limitele cerute. Luna august, în special, a adus un nou maximum al acestora, ca urmare a creșterii datoriilor la nivelul autorităților locale. Cum poate funcționa corect o economie de piață, în cazul în care se sprijină, printre altele, pe obișnuința încetățenită a domeniului public de a consuma și de a nu plăti?

Dacă ne uităm la nivelul arieratelor companiilor de stat, observăm că acestea reprezintă peste 5 procente din PIB. Revin aici cu o comparație pe care am mai folosit-o pentru a evidenția amploarea și toxicitatea acestui fenomen. În bugetul pentru 2013, educația primește nu cu mult peste 3% din PIB, iar sănătatea primește 4,4% din PIB.

Circulara transmisă către consiliile județene de către ministrul delegat pentru buget, prin care se cere plata cu prioritate a arieratelor, pare că a aruncat în aer siesta liniștită a baronilor locali, care se plâng că plata datoriilor amenință efectuarea de noi investiții.

Să fim serioși, nu ne este clar că aceste arierate reprezintă tot datorii acumulate, la nivel local, în grădina acestor edili? Să înțelegem că baronii acumulează datorii și apoi se așteaptă ca ele să fie plătite de la nivel central, fără nicio preocupare cu privire la sursa de finanțare, fără nicio umbră de responsabilitate? Și asta doar așa, în semn de recunoștință politică? Cum este posibil ca Guvernul să accepte să fie tranșată o problemă națională la masa negocierilor cu baronii locali nemulțumiți?

Mai este oare necesar să reamintim că există o lege pentru reducerea arieratelor și un angajament cu FMI? În plus, obligativitatea stingerii a 85% din datorii până la sfârșitul lunii martie, coroborată cu introducerea sistemului de penalizare, astfel încât administrațiile care nu operează reducerea nivelului arieratelor să nu primească de la bugetul central cotele defalcate de TVA și impozit pe profit, reprezintă două reguli care au ca finalitate curățarea bugetelor locale. Însă toate aceste prevederi își pierd semnificația, din moment ce baronii locali vin și bat cu pumnul în masa Guvernului, considerând că ministrul, cel mai în măsură să implementeze astfel de măsuri, ar trebui demis pentru că a avut îndrăzneala de a interfera cu tentaculele unor meschine interese adânc înrădăcinate la nivel local.