Emilian Valentin Frâncu

Vă mulțumesc, domnule președinte. Stimați colegi,

Declarația politică de astăzi am intitulat-o „Obiectivele europene au alergie la portocaliu”.

În perioada sărbătorilor pascale, perioadă care ar trebui marcată prin fapte bune și solidaritate, am avut cu toții

neplăcerea de a vedea cum ni se răpește încă o sursă de speranță și bucurie. Nu erau destul haosul creat în sistemul sanitar și nici gustul amar lăsat de șirul de evenimente care au dus la vacantarea funcției de ministru al muncii, a mai fost nevoie de încă o dezamăgire.

Conform noului Program de convergență al Guvernului pentru perioada 2011–2014, Executivul nu-și mai asumă adoptarea monedei euro începând cu data de 1 ianuarie 2015, așa cum stabilise Consiliul de administrație al BNR în 2009.

Am folosit cuvântul „dezamăgire” nu pentru că aș avea pretenția că Guvernul actual trebuie să-și îndeplinească obiectivele asumate. Dimpotrivă, surpriza ar fi fost dacă măsurile habarniste, luate sub pretextul austerității, chiar ar fi funcționat. Dezamăgirea vine din faptul că trebuie să asistăm încă o dată la ratarea unui obiectiv care ne-ar fi dat speranță de mai bine. Intrarea României în zona euro ne-ar fi adus nu numai mândria de a avea o monedă puternică, ci și numeroase beneficii economice, ar fi fost un indiciu că România totuși face pași în direcția bună, chiar dacă ritmul de înaintare este lent.

Acum însă până și acest obiectiv este pus sub semnul întrebării. De fapt, se poate spune că cea mai mare dintre realizările acestei țări ca membră a Uniunii Europene este tocmai faptul de a fi devenit membră. După 1 ianuarie 2007, România a reușit să se remarce mai mult în sens negativ, fiindu-i blocată intrarea în Spațiul Schengen, rămânând cu monitorizarea pe justiție, generând corupția chiar la nivelul Parlamentului European și căpătând în doar câțiva ani statutul de paria al Uniunii Europene.

Printr-o coincidență, mare parte a acestei perioade a fost portocalie, o culoare la care s-ar părea că obiectivele europene au alergie. Ceea ce unii se chinuiesc să construiască, alții distrug cu lejeritate, iar când în discuție sunt planuri pe termen lung, orice greșeală are nevoie de ani pentru a fi remediată.

Oare cât vom mai tolera greșelile celor care ne duc de mulți ani cu zăhărelul și pretind că intențiile lor sunt bune? Ar trebui să ne amintim vechea zicală cum că „drumul spre Infern este pavat cu bune intenții” și să judecăm numai în funcție de fapte, iar, în ciuda tuturor promisiunilor și vorbelor goale, faptele ne arată că ne îndreptăm oriunde, dar nu în direcția cea bună.

Mulțumesc.