Adrian Țuțuianu

Vă mulțumesc, domnule președinte. Stimați colegi,

Declarația politică de astăzi am intitulat-o „Taxa pe prostie adăugată, în Guvernul Boc”.

Mă simt obligat să reiau în discuție acțiunile domnului ministru al finanțelor Sebastian Vlădescu, deși, mărturisesc sincer, nu-mi face nicio plăcere.

Ce m-a determinat să-mi axez intervenția, în prima fază, asupra autoproclamatului „plaisirist”? Bâlbâiala, gafele, incoerența, incompetența fericitului ministru, dotat cu una bucată șef de departament de comunicare până mai ieri și una și mai celebră bucată măsurător de feedback.

Care va să zică, mai deunăzi, Sebastian Vlădescu glăsuia cu aplomb cum că pensiile ar cam trebui impozitate. Toate pensiile! Că și așa huzureau pensionarii pe banii statului, fără urmă de bun-simț. Țara arde în chinurile crizei și ei benchetuiesc, își permit chiar nerușinarea să-și cumpere o pâine și două aspirine pe săptămână, de parcă n-ar putea supraviețui și cu mai puțin?! Ce atâta risipă? Vistieria țării e goală, firmele private se prăbușesc, de unde bani pentru acoperirea găurilor din buget, dacă nu de la pensionarii trândavi?

Luat imediat la întrebări de jurnaliștii insistenți, care se tot bagă tot timpul în treburile Guvernului, Emil Boc se saltă pe vârfuri și i-o retează, de la distanță, subalternului său: „Nu știu, n-am discutat, nu se pune problema!” Și se întoarce la ale lui, pentru ca, a doua zi, subalternul să se replieze ostășește și să ne explice cum că am fi fost noi ușor idioți și n-am înțeles cum stă treaba cu impozitarea. Curată filozofie fiscală, nu poate orice neavizat s-o priceapă.

Alt ministru, altă aberație, parcă mai gravă ca prima, deși una ca asta ar putea părea greu de crezut. Potrivit ministrului Șeitan, șef peste munca, familia și protecția socială, copiii din familiile bogate ar cam trebui să-și pună pofta-n cui și să-și ia gândul de la alocația de stat.

Inepția domnului ministru Șeitan ne-a lăsat pe toți cu gura căscată. Probabil și el, surprins de cele debitate, a uitat să ofere câteva exemple edificatoare. De pildă, care sunt veniturile care-l fac pe un copil mai bogat decât pe altul, li se numără cu grijă mașinuțele, păpușile, soldățeii de plumb?!

Este grav dacă ministrul muncii, familiei și protecției sociale nu a aflat încă faptul că alocația este un drept care i se cuvine copilului, și nu părintelui, drept garantat de documente legislative fundamentale, și atunci cum poți să iei în calcul veniturile părinților pentru a suprima astfel un drept al copilului?

Nu credeam că voi fi obligat vreodată să pun o asemenea întrebare, dar nepriceperea crasă, precum și disperarea miniștrilor trimiși la produs bani pentru buget nasc și astfel de dileme.

Peste numai câteva ore de la zicerile pline de substanță ideologică de dreapta, mimând cu sârg uimirea, revolta și grija față de cetățean – că tot se afla în fața camerelor de luat vederi –, „haiducul-șef” de la guvern i-a amenințat cu remanierea pe guralivii miniștri, că dă bine la popor și, în fond, cine îl obligă să se țină de amenințare?