Mihai Răzvan Ungureanu

Vă mulțumesc, domnule președinte. Stimați colegi,

După declarația colegei noastre, doamna senator Gabriela Vrânceanu-Firea, încep să mă simt bine. Dintr-odată, și USL-ul suferă.

Moțiunea..., iertați-mă, mă gândesc mai repede decât trebuia...

Declarația politică pe care voiam s-o fac se referă la „Realizările Guvernului Ponta: insolvență și eșec în managementul privat”.

23 de ani, atât a trecut de la evenimentele din decembrie 1989, iar România își păstrează încă aerul de fostă țară comunistă care nu și-a reformat economia. 30% dintre angajații din economie lucrează încă la stat, cei mai mulți dintre aceștia în companii publice cu pierderi uriașe, care se acumulează vertiginos de la un an la altul.

În 2012, arieratele acestor companii s-au apropiat de trei procente din PIB, aceasta – țin să subliniez – în timp ce în bugetul pentru 2013 educația primește nu cu mult peste 3%, iar sănătatea 4,4% din PIB, iar banii pentru arierate, menționate anterior, nu se materializează, în mod miraculos, de undeva din aer, ci vin direct din buzunarele noastre, ale contribuabililor.

Să ne întrebăm, așadar, de ce nu s-a reformat România și de ce continuăm să menținem aceste companii, găuri negre pentru resursele din economie, în proprietatea statului. Răspunsul nu poate fi decât unul singur: pentru că nu a existat niciun interes în acest sens din partea clasei politice. Angajații acestor companii și familiile lor reprezintă o masă importantă de votanți, o masă captivă de cetățeni care nu au ajuns să se confrunte, și nici să se bucure, în același timp, de trăsăturile unei economii de piață sănătoase și concurențiale. Dependența lor economică și socială a fost alimentată pentru a permite ca o parte a clasei politice, alături de apropiații săi, fie că sunt rude sau prieteni, să se îmbogățească netulburată din contracte preferențiale. Acest lucru s-a întâmplat, ani de-a rândul, la Petrom, la Oltchim, la Mittal Galați și la Hidroelectrica. A fost suficientă privatizarea unora dintre aceste companii pentru a se vedea cu ochiul liber și în timp destul de scurt că ele nu mai sunt supuse clientelismului politic și că pot fi, în mod real și uneori chiar spectaculos, profitabile. Cele care nu au fost privatizate plutesc încă și astăzi în apele tulburi ale insolvenței, producând noi și noi pierderi. 23 de ani de pierderi: de bani, de locuri de muncă, de piețe de desfacere și de resurse.

Premierul actual, după cum ne-a obișnuit, și-a luat un angajament. L-a luat încă din vara anului trecut, promițând că va găsi o soluție viabilă pentru Hidroelectrica. Ceea ce s-a întâmplat a fost rostogolirea fără rezultat a unui discurs plin de zornăială. În noiembrie, premierul anunța, cu surle și trâmbițe, rezilierea contractelor cu „băieții deștepți”, promițând simultan ieșirea din insolvență spre sfârșitul lui 2012. În calitatea sa de om al legii, premierul ar fi trebuit să știe că era vorba de „denunțare”, nu de „reziliere”. Dar de ce să ne mai încurcăm în asemenea amănunte? Important e faptul că anunțul său nu s-a materializat, pentru că aceasta e lecția pe care se străduiește să ne-o predea Guvernul USL: promitem mult, amânăm cât putem ceea ce avem de făcut, iar la final dăm vina pe guvernările anterioare.