Vasile Dîncu

Vă mulțumesc, domnule președinte. Stimați colegi,

Mă gândeam ca în intervenția mea să vă vorbesc despre fotbal și politică. Nu ne referim la fotbal ca fenomen sportiv prin excelență, vreau însă să constatăm câteva lucruri pe care ne-am obișnuit să nu le băgăm în seamă.

Ieri, toată țara a văzut zece mii de timișoreni care, într-o revoltă spontană, au umplut Piața Operei din capitala Banatului.

La prima vedere, am putea spune că este un fapt particular, o problemă doar a fotbalului sau a „Ligii lui Mitică”, cum numim, chiar oficial, Liga națională de fotbal, Liga României. Fotbalul este o parte importantă a spectacolului politic și o parte a emoției colective.

Ca spectator la înfrângerea cu Lituania de la Cluj-Napoca, am văzut însă și 20.000 de ardeleni care la Cluj au strigat minute în șir „Timișoara!”.

Nu știu cum a ajuns bucureșteanul Iancu să vândă unui italian simbolurile clubului timișorean, și nici nu știu cine are dreptate, juridic vorbind, în această dispută, dar, în aceste manifestări de revoltă publică, nu este vorba despre fotbal sau nu este vorba numai despre fotbal.

Fotbalul este o parte a procesului de transformare a României într-o feudă a Capitalei, o recentralizare care, din când în când, are aspectele centralismului comunist. Și aș vrea să vă spun că, dacă ne uităm în politică, o să vedem bine că la noi politica seamănă cu fotbalul. Sunt multe similarități între politică și fotbal. Mulți oameni de fotbal se ocupă și de politică. Sunt mazete și în fotbal, și în politică, așa cum am văzut și în meciul de sâmbătă.

Arbitrajele din fotbal funcționează la noi cum funcționează de multe ori justiția sau Curtea Constituțională, în sensul că înțelegem foarte greu unde este adevărul.

Performanța noastră politică în Uniunea Europeană, dacă ne gândim numai la modul în care aducem resurse în țară, este la nivelul performanței pe care fotbalul a avut-o în Elveția la ultimul campionat european și la nivelul performanței meciului de sâmbătă. Și pentru fotbal, dar și

pentru politică, parcă nu mai avem bază de selecție sau avem o bază de selecție tot mai restrânsă.

De aceea, aș vrea să spun acum, pentru că suntem la începutul unei noi sesiuni parlamentare, că în programul nostru legislativ nu am văzut ca priorități ceea ce ar trebui să fie continuarea descentralizării României, a descentralizării administrației din România, pentru că problema de la Timișoara este problema respectului pe care centrul îl are față de simbolurile provinciei, față de simbolurile colectivităților locale.

Dacă ne uităm la parcursul legislativ pentru legea-cadru a descentralizării, vom observa viteza cu care actuala guvernare se ocupă de descentralizare.

În anul 2004 Guvernul Năstase a dat o lege-cadru a descentralizării, prima lege-cadru a descentralizării.

Guvernul Tăriceanu a venit repede și a spus: „Vom da o lege care va accelera descentralizarea”. Legea asta s-a dat prin legea-cadru a descentralizării din 2006, Legea nr. 195. Această Lege nr. 195, tot cu viteză, a primit în 6 februarie 2008, deci după doi ani de zile, a primit normele de aplicare.