Camelia Khraibani

Vă mulțumesc, domnule președinte. Stimați colegi,

Tema declarației mele de astăzi este „O rezoluție europeană nu poate restructura mineritul în România”.

Restructurarea industriei extractive de cărbune a fost mereu în ultimele două decenii un punct sensibil pe agenda oricărui Guvern. Termenii „productivitate”, „eficiență”, „retehnologizare” și „poluare” au constituit periodic un cadru de negociere între conducerile administrative ale companiilor de extracție, sindicate și ministerele de resort.

Tot acest dialog instituțional, și nu numai, a avut ca efect „colateral” o sensibilizare suplimentară vizavi de orice informație apărută în presă și care vizează cu precădere acest domeniu.

În acest context, rezoluția „Un nou acord internațional de la Paris privind schimbările climatice”, adoptată recent de Parlamentul European, a devenit subiectul unei astfel de dispute interne neinspirate și nemeritate.

Știu că situația economică a Complexului Energetic Oltenia este una dificilă, cu un echilibru financiar delicat și că una dintre mizele continuării activității este și păstrarea celor 15.200 de locuri de muncă. Înțeleg că sursa principală de îngrijorare a echipei manageriale este prețul certificatelor de carbon care a crescut în ultimii doi ani de la 2,46 euro/tonă în aprilie 2013 la 8,43 euro/tonă în septembrie 2015 și pe care compania este obligată să le achiziționeze, iar o nouă majorare a costurilor legate de achiziționarea acestor certificate de carbon ar crea dificultăți financiare insurmontabile pentru Complexul Energetic Oltenia. Îngrijorarea devine astfel legitimă, mai ales că în România Complexul Energetic Oltenia produce 95% din lignitul țării și poate genera până la 30% din consumul intern de energie electrică.

În 2014, cifra de afaceri a fost de 2,6 miliarde de lei, iar pentru acest an a prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli afaceri de 2,8 miliarde de lei, în creștere cu 7,6%. Deci în aceste condiții miza devine din economică strategică.

Dar rezoluția la care ne referim nu justifică temerile, în primul rând, pentru că documentul aprobat este doar un semnal politic al forului legislativ european referitor la continuarea politicii de până acum în problema încălzirii globale și nu are consecințe juridice.

Parlamentul European și-a reafirmat astfel doar consensul față de faptul că încălzirea climatică reprezintă una dintre cele mai mari provocări ale umanității în ceea ce privește dezvoltarea durabilă, sănătatea și economia mondială. Și, de asemenea, a confirmat încă o dată necesitatea de a da un răspuns urgent, responsabil și global, bazat pe solidaritatea comunității internaționale. Iar solidaritatea înseamnă, la nivelul Uniunii Europene, asumarea a două aspecte.

Primul se referă la faptul că schimbările climatice reprezintă o amenințare majoră și la adresa țărilor în curs de dezvoltare și admite, în același timp, că emisiile de gaze cu efect de seră ale celor mai vulnerabile țări sunt nesemnificative în comparație cu cele ale țărilor puternic industrializate, iar cel de al doilea vine să propună și o direcție de acțiune, aceea ca Uniunea Europeană să își intensifice eforturile privind transferurile de tehnologie către țările mai puțin dezvoltate, pentru că reducerile necesare de emisii depind de intensificarea dezvoltării și folosirii tehnologiilor cu emisii reduse de carbon.