Sorin Lavric

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Titlul declarației mele politice de astăzi este „Deținutul politic Constantin Iulian”.

Născut la 17 octombrie 1929 în Vaslui, Constantin Iulian a urmat cursurile Liceului „Mihail Kogălniceanu” din același oraș, unde a intrat, în 1945, într-o organizație clandestină de luptă anticomunistă. Acum își va însuși acea aspră educație morală care-l va însoți tot restul vieții. Nu va uita niciodată nopțile de bejanie petrecute pe dealurile și prin pădurile din jurul Vasluiului, într-o Românie deja ocupată de armata sovietică și cu un București năpădit de pacostea bolșevică.

Arestat în mai 1948, după interminabila anchetă la Securitate, este condamnat, în iulie 1948, la 6 ani de detenție pentru uneltire împotriva orânduirii socialiste. Este începutul unui lung calvar, pe care-l va străbate cu o dârzenie ieșită din comun.

La închisoarea Suceava va fi supus, alături de mulți alți studenți, la o primă formă de reeducare, un fel de preambul la bolgia de iad din închisorile de la Pitești și Gherla. Transferat la penitenciarul Pitești, va fi victima torturilor pe seama cărora închisoarea își va căpăta un blazon pe cât de sinistru, pe atât de inconfundabil. În materie de suferință carcerală, Piteștiul este un _nec plus ultra_ .

Acolo, un moment crucial s-a petrecut atunci când, fiind la un pas să cedeze în fața teribilei ispite de a scăpa de chinuri, a aruncat în toaletă fiola cu otravă pe care, mai înainte de a fi arestat, și-o ascunsese în tivul hainei. Gestul a avut o motivație simplă: sinuciderea era în răspăr cu credința creștină.

Rectitudinea cu care a trecut prin experimentul Pitești, consemnată chiar și în documentele Securității, i-a conferit întâietatea morală de la înălțimea căreia mai târziu, în lagărul Peninsula de la canalul Dunăre–Marea Neagră, alături de Grigore Zamfiroiu, părintele Adrian Făgețeanu și Mihai Florea, s-a îngrijit de întremarea sufletească a deținuților traumatizați.

Eliberat în 1954, Constantin Iulian se va înscrie la Institutul Politehnic din București, dar, pentru că va lua din nou legătura cu grupurile clandestine de rezistență din țară, va primi în 1958 o condamnare de 25 de ani de muncă silnică.

La Aiud, Constantin Iulian s-a numărat printre cei care nu au acceptat sub niciun chip reeducarea, motiv pentru care a fost ținut doar în Zarca Aiudului, în condiții de exterminare. A fost un exemplu de cum poți să nu-ți trădezi idealurile, în ciuda molestărilor crâncene la care ești supus.

La 1 august 1964 a ieșit din Aiud spre a intra în cealaltă mare închisoare, și anume România. Și-a continuat cursurile la facultate, ajungând inginer hidrotehnist. Ba mai mult, și-a dat doctoratul cu o teză despre combaterea eroziunii litoralului românesc.