Gheorghe Marcu

Mulțumesc, domnule președinte.

Vă mulțumesc că mi-ați dat posibilitatea să-mi exprim punctul de vedere cu privire la acest act normativ.

Citind acest proiect de lege, un coleg al meu a făcut următoarea remarcă: în România, cel mai bine este să lucrezi într-un organism de control, și dacă se poate la Departamentul pentru Lupta Antifraudă este și mai bine. De ce? Presupun că Domnia Sa a făcut această afirmație citind art. 5 alin. (2), care este explicit și spune: „Șeful departamentului nu solicită și nu primește instrucțiuni de la nicio autoritate, instituție sau persoană în realizarea atribuțiilor sale...” Întrebare firească: de la cine primește, totuși, instrucțiuni șeful departamentului, fiindcă în conținutul legii se precizează că primește instrucțiuni de la OLAF.

De ce am pus această întrebare?

Acest proiect de lege cuprinde 32 de articole. În cele 32 de articole, de 19 ori precizați că Departamentul pentru Lupta Antifraudă s-a constituit și funcționează – atenție! – „pentru protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene în România”.

Repetând această expresie de 19 ori, rezultă o întrebare firească: de ce plătește cetățeanul român – prin taxele și impozitele aferente – o instituție atât timp cât ea reprezintă – precizez încă o dată – interesele financiare ale Uniunii Europene în România? Dar cine protejează interesele financiare ale românilor în Uniunea Europeană?

Mi se pare normal – repetând această expresie de 19 ori – ca acest departament să fie, poate, o extensie a OLAF-ului în România și să fie plătit din bani publici. Pe de altă parte, în art. 18 explicitați care vă sunt atribuțiile. Și aici începeți: orice instituție, autoritate publică, societăți comerciale cu capital de stat, societăți comerciale cu capital privat și orice cetățean al acestei țări, însemnând orice suflare românească, este supusă controlului.

Intuiesc că veți apărea și veți fi mai mediatizați decât echipele cu „mascați” în România.

Stimați colegi,

În clipa de față, în România, pentru accesarea fondurilor europene sunt 20 de programe operaționale și 11 autorități de management. În același timp, sunt depuse peste 22.000 de proiecte pentru accesarea acestor fonduri, iar suma celor peste 22.000 de proiecte este în jur de 50 de miliarde de euro, deci depășește valoarea de 33 de miliarde de euro, suma maximă ce poate fi accesată de România în intervalul 2007–2013. Atât timp cât – știm cu toții – România cotizează la Uniunea Europeană, alături de Germania, Luxemburg și Olanda, și plătim mai mult decât accesăm, rezultă următoarea problemă: făcând atâtea organisme, din experiența pe care o am, nu vom accesa nici atât cât accesăm acum. Fluxul accesărilor este următorul: pornim de la beneficiarul de proiect sau liderul de proiect și proiectant, următoarea etapă este organismul intermediar, care verifică modul de folosire a acestor bani, urmează Autoritatea de Management în cadrul ministerelor sau Autoritatea de Certificare și Plată, care verifică tot cum sunt folosiți acești bani. La acestea se mai adaugă și Autoritatea de Audit din cadrul Curții de Conturi. Remarcăm câte organisme de control avem pentru folosirea acestor bani.