Sógor Csaba

Vă mulțumesc.

Evenimentele pe care doresc să vi le prezint au avut loc în satul Coman, comuna Sănduleni, județul Bacău, în perioada care a premers deschiderii noului an școlar. Este vorba, de fapt, despre două întâmplări consecutive distincte.

Prima întâmplare. În urma unei sesizări se deplasează la fața locului doamna secretar de stat din Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului pentru a media soluționarea cererii înaintate de 43 de părinți, prin care aceștia solicită organizarea predării instituționalizate a limbii maghiare pentru copiii lor de vârstă școlară. Se constată că solicitarea a fost formulată în condițiile legii și, ca urmare, direcția școlii din localitate acceptă, în sfârșit, să satisfacă dorința părinților. De la o vreme, asemenea solicitări nu constituie o noutate nici pe meleagurile moldovene locuite de ceangăi și, ca atare, rezolvarea lor pozitivă nu stârnește cine știe ce ecouri în opinia publică din zonă sau aiurea.

Așa a fost și așa ar fi rămas, probabil, și în cazul nostru, numai că lucrurile nu se opresc aici. Ajungem la a doua secvență. Exact în ajunul deschiderii anului școlar, toți cei 43 de părinți retrag, în scris, propunerea lor abia depusă. Întrun reportaj scris în urma documentării la fața locului, pe care am avut ocazia să-l citesc și eu, răsturnarea situației este explicată prin intervenția organelor administrative ale Poliției și chiar a profesorilor școlii locale, având ca scop convingerea părinților să renunțe la orele de limba maghiară. Cei care au făcut front comun în această campanie consideră că au repurtat o victorie. Turnura finală a evenimentului poate fi considerată, într-adevăr, așa, la prima vedere. Ce-i drept, oricum am întoarce situația și orice rezerve am avea în legătură cu metodele aplicate acestei convingeri în masă, retractarea în scris în colectiv, fără excepții, a unui act marchează pe plan administrativ sfârșitul demersului. Faptul este îndeplinit. Copiii celor 43 de părinți din comuna Săndulești nu vor avea șansa să învețe să citească și să scrie în limba maghiară, cel puțin nu în acest an școlar, aș adăuga eu. Pentru că știm cu toții, nu există nicio piedică legală în calea înaintării unei alte solicitări data viitoare, iar curajul civic are curse ascendente în condițiile în care populațiile nu mai trăiesc izolate în fundături rurale aproape inaccesibile din toate punctele de vedere.

Exercitarea presiunii rămâne, desigur, un mijloc la îndemână pentru orice putere, respectiv majoritate local încrâncenată, dar nu mai face impresia că este invincibilă. Încrâncenarea manifestată în tratarea unor probleme legate de identitatea minorităților în timpurile noastre este condamnată să piardă din ce în ce mai mult din combustibil, chiar și în locurile unde această atitudine are tradiții foarte vechi, mai ales dacă, privită dintr-o perspectivă puțin mai elevată, reiese cu claritate absurditatea problemelor concrete aflate în discuție. Până la urmă, ce anume încercau cei 43 de părinți să obțină, urmărind, de altfel, exemplul altora din anumite sate învecinate? Nimic altceva decât să fie învățați copiii lor la școală să citească și să scrie, să întregească vocabularul în acea limbă pe care o păstrează vorbind între ei de câteva secole. O limbă maternă care, în același timp, este una dintre limbile oficiale ale Uniunii Europene, ca și cea română, însușită, vorbită de ei tot de câteva secole de când trăiesc integrați în populația română moldovenească.