Radu Alexandru Feldman

Vă mulțumesc foarte mult, domnule președinte. Stimați colegi,

Nu m-aș hazarda să spun că știu această problemă la fel de bine ca domnul senator Șerban Mihăilescu – care ne asigura că o cunoaște cel mai bine –, dar vă asigur că nu greșesc dacă spun că știu bine această problemă și aș putea invoca ca mărturie faptul că, la data discutării proiectului de lege prezentat în Parlament de guvernarea PSD, am depus nu mai puțin de 32 de amendamente, pentru o configurație care mi se părea normală, fericită a acestei legi. Din cele 32 de amendamente pe care le-am depus atunci nu a fost admis niciunul. Am avut, în schimb, trista consolare ca, după terminarea ședinței, doamna Gabriela Coman, cea care conducerea instituția abilitată să gestioneze problema la acea vreme, să mă ia deoparte și să-mi spună: „Domnule senator, aveți dreptate, dar nu puteam să susțin amendamentele dumneavoastră”. Am perceput mărturia doamnei Coman ca o probă de onestitate și nu i-am făcut nici măcar în gând niciun reproș, fiindcă era un funcționar care trebuia să-și onoreze așa cum se cuvine mandatul cu care a venit în fața Parlamentului.

Spusele doamnei Coman erau într-o perfectă consonanță cu o declarație pe care mi-a făcut-o, în regim privat, șeful delegației Marii Britanii la OSCE – făceam parte din delegația română la OSCE –, care mi-a spus „She was wrong”, într-un tête-à-tête, într-o relație de amiciție pe care o aveam. Vorbea de Emma Nicholson, prietena lui. Și-mi spunea: „Nu are dreptate!”, și nu avea dreptate.

E adevărat, cred că, în 20 de ani, România nu a fost expusă de multe ori unui asemenea scandal public internațional cum a fost cel declanșat de problema adopțiilor, în special de problema adopțiilor internaționale, cu toate speculațiile, unele mai fanteziste decât altele, altele mai macabre decât altele, puține dintre speculațiile făcute fiind și susținute de probe.

Ar fi foarte multe de discutat despre cele întâmplate atunci. Important este să discutăm astăzi și cred că astăzi, ca și atunci, orice fel de poziție nu trebuie să pornească decât de la o premisă cât se poate de clară, și anume că discuțiile trebuie să se facă strict în interesul copilului. În măsura în care vorbim despre cetățenii români de pretutindeni, în măsura în care considerăm acești cetățeni români cetățeni ai României, cu drepturi și datorii egale față de țara pe care o numim România, nu disting nicio rațiune în virtutea căreia să vorbim despre cetățenii români din interiorul granițelor țării cu drepturile lor și cetățenii români din afara granițelor țării cu drepturi limitate.

Nu putem să încadrăm nevoia organică sinceră a unei familii de români, care trăiește în afara granițelor țării pentru un timp limitat, la adopții internaționale, refuzându-i dreptul de a lua un copil din România, cu atât mai mult cu cât precizarea este foarte clară: un copil care îndeplinește condițiile pentru a putea fi adoptat și care așteaptă de peste doi ani ca situația să-i fie fericit rezolvată. Mă gândesc la faptul că s-ar găsi o familie dispusă să-l adopte, și noi totuși să o refuzăm, pentru că, vezi Doamne!, cel care dorește să facă adopția este și el român, dar nu este suficient de român ca noi, care trăim în interiorul granițelor țării.