Dragoș-Cătălin Teniță

Mulțumesc, domnule președinte. Am să vă arăt niște fotografii.

Acesta este Adrian Albu, este una dintre victimele de la Colectiv. Din păcate, el și-a făcut sărbătorile cu mine, practic, pentru că și sora lui, și verișoara lui au murit la Colectiv.

Acesta este Mihai Grecea, care, la fel, a stat foarte multe zile într-o facilitate din aceasta de tratament în Belgia. A reușit să supraviețuiască. A fost unul dintre puținii supraviețuitori la nivelul acela de traume.

Iar aceasta este Alexandra Furnea. Alexandra Furnea este, iarăși, una dintre victimele de atunci. Și am să vă citesc câteva cuvinte din ceea ce povestea ea în jurnalul ei, pentru a vorbi de această lege pe care o votăm noi acum.

Așadar – „E aproape ora 5.00 dimineața și deschid obosită ochii. Am reușit să dorm, însumat, vreo două ore. Bandajele jilave mi se lipesc de răni și durerea începe să se trezească în corpul meu, cu toată puterea de care este capabilă. Fiecare mișcare este un chin. Sistemul de susținere pe care l-a improvizat mama, cu o seară înainte, din perne și prosoape aduse de acasă, astfel încât să nu adorm pe spate, recent grefat, a eșuat, iar colțul unei perne se atinge de rana deschisă de pe omoplat, acolo unde nu s-a prins pielea. Simt că salteaua dură îmi jupoaie carnea, în timp ce încerc să-mi ajustez cumva poziția, ca să nu mai simt usturimea. Îmi vine să vomit din cauza senzației, dar închid ochii și număr în gând până la 10.”

N-am să mai citesc alte cuvinte, dar acestea sunt trăirile Alexandrei Furnea, supraviețuitoare la Colectiv.

Realitatea este că arsurile grave nu se vindecă niciodată. Prietenii noștri care au fost la Colectiv poartă și astăzi rănile

profunde cauzate de incendiu. Mulți dintre ei au și rănile că au pierdut prieteni sau chiar rude.

Sunt multe lucruri de făcut pe ceea ce înseamnă îngrijirea intraspitalicească pentru pacienții cu arsuri.*