Ovidiu Victor Ganț

Vă mulțumesc, stimate domnule președinte. Stimate colege, Stimați colegi,

Pe 21 aprilie am sărbătorit 25 de ani de la semnarea, la București, a Tratatului privind cooperarea prietenească și parteneriatul în Europa dintre România și Republica Federală Germania.

Acest eveniment a avut loc la Timișoara, orașul în care a început Revoluția Română din 1989, evenimentul istoric care a deschis calea pentru o Românie democratică.

Tratatul este foarte important în sine, dar și în contextul acelor ani, pentru că, după revoluție, România a făcut pași înapoi sub regimul Iliescu. Trebuie amintit că, imediat după revoluție, în ianuarie 1990, prietenii noștri germani și-au arătat susținerea pentru națiunea română. Guvernul Helmut Kohl a oferit gratuit curent electric, în valoare de 100 milioane de mărci, pentru ca populația României să nu înghețe în acea iarnă, iar mii de cetățeni germani, asociații, bisericile evanghelică și catolică au trimis convoaie de ajutoare în România. Din nefericire, au urmat primele alegeri în mai 1990, când postcomuniștii au câștigat, îndepărtând țara din nou de Occident. Ce a urmat au fost mineriadele și tratatul neratificat cu Uniunea Sovietică.

În această situație nefavorabilă pentru țara noastră, a apărut o rază de speranță. Ca urmare a prăbușirii Uniunii Sovietice, unii de la București au priceput că viitorul țării noastre nu poate fi legat decât de civilizația occidentală.

Cei care ne-au întins o mână de ajutor au fost tot partenerii germani. După ce deja în ianuarie 1990 ministrul federal de externe Hans-Dietrich Genscher fusese în România, inclusiv la Timișoara, acesta a semnat alături de omologul său român Adrian Năstase, pe 21 aprilie 1992, Tratatul de prietenie, care ne leagă până astăzi.

Am convingerea că sintagma „parteneriatul în Europa”, conținută în titlu, nu a fost întâmplătoare. Guvernul Kohl știa de atunci că, odată cu reunificarea Germaniei, calea spre extinderea Uniunii Europene era deschisă și pentru fostele țări comuniste, inclusiv România. Prietenii noștri germani știau că locul României este în Uniunea Europeană și că vom fi parteneri apropiați în Europa.

Totodată, datorăm deciziei Guvernului Gerhard Schröder faptul că, începând cu 2002, cetățenii români au circulat fără vize în Uniunea Europeană, precum și încheierea la timp a negocierilor de aderare în decembrie 2004. Să subliniem aici eforturile fostului comisar Günter Verheugen în acest sens.

Mai mult decât atât, deși existau voci politice puternice care solicitau amânarea aderării României și Bulgariei la Uniunea Europeană cu un an, datorăm tot Germaniei faptul că aderarea s-a produs la termenul prevăzut, 1 ianuarie 2007, sub președinția germană a Uniunii Europene. Acest aspect are pentru mine valoare de simbol. Doamna cancelar doctor Angela Merkel a fost aceea care, atunci când s-a cerut amânarea, a spus „Nu”. Citez: „ _Pacta sunt servanda_ ”.