Aledin Amet

## Vă mulțumesc.

Stimați colegi,

Declarația mea politică se numește „Comemorarea făuritorului statului modern turc”.

La data de 10 noiembrie 1938 s-a stins din viață, în Palatul Dolmabahce, din Istanbul, marele om politic Mustafa Kemal Atatürk. Născut la Salonic, în anul 1881, primul Președinte al Republicii Turcia s-a remarcat și printr-o strălucită carieră militară. A studiat la Școala Secundară Militară din Salonic, ulterior absolvind Academia Militară din Monastir (Bitola de astăzi), în anul 1904.

A devenit membru al societăți secrete „Vatan” („Patria”), alăturându-se, mai târziu, și Comitetului pentru Uniune și Progres, comitet cunoscut sub numele de „Junii Turci”. Primii ani ai secolului XX, ani tulburi pentru Imperiul Otoman, o structură statală aflată în pragul schimbării, au însemnat anii afirmării personalității lui Mustafa Kemal.

În anul 1911 a participat, în Libia, la lupta de apărare împotriva armatei italiene. În anul 1913 a fost desemnat să conducă comandamentul din zona Gallipoli, zonă aflată în sudul Turciei. După o perioadă petrecută ca atașat militar la Sofia, a fost detașat, din nou, în zona Gallipoli, contribuind, decisiv, în calitatea sa de comandant, la victoria armatei turce, în aprilie 1915.

## Doamnă președinte,

## Stimați colegi,

Declarația mea politică de astăzi este, aș spune, în strictă legătură cu ceea ce se întâmplă în viața politică din România în aceste zile și, cu această ocazie, m-am inspirat din profesorul Salvo Mastellone, care este director al cunoscutei reviste italiene de cultură politică „Il pensiero politico”, profesor emerit în istoria doctrinelor politice la Universitatea din Florența. În același timp, ca urmare a recunoașterii activității sale științifice și a contribuției valoroase la cunoașterea și aprofundarea ideii de democrație, Comisia internațională de istorie parlamentară l-a ales în calitate de președinte.

Și am să-mi încep declarația politică.

Pentru a realiza statul democratic care împiedică dominarea insuportabilă a omului asupra omului, trebuie să se renunțe la principiul totalității și să se accepte principiul majoritar, prin care majoritatea absolută, și nu cea calificată, ia deciziile.

Ordinea socială asumă deciziile luate de majoritate, dar nu împiedică minoritatea să devină majoritate și să facă să domine propriile convingeri. Pentru a se elibera de premisa totalității, care ar fi fost aplicată ordinii sociale prin contract, democrația nu doar trebuie să se mulțumească cu deciziile majorității, ci trebuie să facă să se prăbușească ideea suveranității populare. Poporul, ca un ansamblu de indivizi, este o irealitate pe plan sociologic și o ficțiune pe plan ideologic. Democrația nu poate rămâne ancorată la vechea funcție de reprezentare care îi considera pe membrii Parlamentului ca aleși de popor.

Realitatea politică a societății moderne sunt partidele politice, „care grupează oameni de aceeași opinie, pentru a le garanta o influența asupra gestionării afacerilor publice”. Partidelor trebuie să li se dea o bază constituțională, adică să li se acorde acestora funcția „de organe ale formării voinței statului”.