Adrian Păunescu

Vă rog să mă iertați că stau cu fața la spatele dumneavoastră, domnule coleg.

Da. Tocmai ziceam că vă rog să mă iertați, domnule coleg, că stau cu fața la spatele dumneavoastră. Da... Ziceam că îmi cer eu iertare. N-am să uit niciodată ce priveliște tandră mi-ați oferit.

Este o problemă și a noastră. Se aduce în discuție mereu statalitatea Moldovei. Statalitatea Moldovei este căderea de la marele abuz al pactului Ribbentrop-Molotov și, firește, Hitler—Stalin, la mai micul abuz al declarării independenței Moldovei. Adevărul e că noi am crezut că facem un bine recunoscând independența Moldovei față de Imperiu, dar independența aceasta devine un zid și, din cauza slăbiciunii noastre, un zid între noi și Moldova. După părerea mea, trebuie să protestăm și la nivelul organismelor din externe în numele și pentru frații din Moldova. Așa ceva, să creezi o pușcărie în văzul lumii și să nu-i mai lași pe oameni să-și facă drumurile pe care le au de făcut, este intolerabil în 2007. A fost întotdeauna intolerabil, dar parcă altfel arăta Europa din proiectul anului 1989, pe care l-a îmbrățișat răsăritul Europei.

Concomitent, în România, are loc un atac aproape criminal la adresa generației vârstnice. Îl semnalez, pentru că el vine și din partea unor oameni politici, și din partea unor gazetari, și din partea unor cercuri de interese, deocamdată, fără chip. Dar se încearcă eliminarea generației vârstnice din scenă, ca parte, ca depozitar, de fapt, al memoriei și al înțelepciunii. Semnalez faptul, și voi reveni la el, pentru că și prin „pensionație”, și prin expirație, și prin lustrație, și prin „minciunație” tot în aceeași direcție se bate: Șo, pe ei!

La 17 ani de la declarația de independență a atotproclamatei republici Transnistrene, Smirnov spune: „Cu cât vom fi mai datori față de Rusia, cu atât mai repede ne va lua Rusia!”. Asta este, de fapt, gândirea liderilor zonei respective, așa că nu trebuie să ne așteptăm la cine știe ce miracole.

Semnalez încă un fapt. Mergem prost în domenii în care eram străluciți, de exemplu, în gimnastică, și ne închipuim că acest lucru se va repara foarte repede și că vom redeveni ce am fost. Aș vrea să semnalez miracolul, ca parte componentă a condiției umane. Câtă vreme nu vom înțelege că nu apar mereu mari valori și că, atunci când apar, ele trebuie apărate, nu vom face niciun pas înainte. Am avut mari valori, putem avea în continuare mari valori, deocamdată, nu le putem programa, însă, pentru asta nu trebuie scoși din uz oameni ca Belu și Bitang, nu trebuie dată la o parte experiența de profesori și, repet, încă este timp să înțelegem tehnica miracolului, care nu ține de voința noastră.

Ieri, la Țebea, unde am avut norocul și însărcinarea să vorbesc, am trăit o răzbunare de tip personal.

În anii ’70 am reinventat Serbările de la Țebea, lucrul acesta nu mi-a fost recunoscut multă vreme, dar acolo am dat un răspuns pe care sunt obligat să-l pun în circulație și aici, pentru că nu am constatat că oamenii care fac ziare ar fi interesați de aceste lucruri care s-au petrecut acolo și la care au participat toate partidele politice, a participat omul Președinției, omul Guvernului, toți, însă nu vreau să vă citesc poemul respectiv aici, sunteți, probabil, și așa sătui de cuvinte. V-aș cere îngăduința să-l alătur cuvântului meu de azi și să facă parte integrantă din acest cuvânt. Veți avea surpriza să vedeți că și o poezie poate contribui la armonia unei comunități.