Miron-Tudor Mitrea

Vã rog, stimaþi colegi, sã discutãm prin preºedintele de ºedinþã. O rezolvãm.

Domnul Leonãchescu.

În jurul formulãrii acestor douã alineate au existat, întradevãr, ample discuþii în Comisia juridicã, ºi anume în legãturã cu sintagma ”se prezumã starea de legitimã apãrareÒ sau ”se considerã o stare de legitimã apãrareÒ. Nu este vorba de o schimbare facilã de termeni, ci este vorba de douã instituþii fundamental deosebite. Ca sã se înþeleagã foarte bine, atunci când se considerã o stare de legitimã apãrare prin lege, înseamnã cã ipoteza legalã îndeplinitã constituie prin lege starea de legitimã apãrare, fãrã ca instanþa de judecatã sã se poatã pronunþa asupra existenþei sau inexistenþei din punct de vedere legal a stãrii de legitimã apãrare. Noþiunea de prezumþie a stãrii de legitimã apãrare dã posibilitatea instanþei de judecatã sã verifice dacã în cazul dat existã sau nu legitimã apãrare.

ªi unde s-a pus problema? ªi trebuie foarte atent s-o judecãm. Problema s-a pus în legãturã cu apãrarea proprietãþii, fiindcã în alin. 1 se spune cã ”se considerã...Ò, cel puþin aºa este textul deocamdatã al comisiei, ”cã a acþionat în legitimã apãrare acela care sãvârºeºte fapta pentru a respinge pãtrunderea prin violenþã, prin viclenie, prin efracþie sau prin alte asemenea mijloace într-o locuinþã, încãpere, dependinþã sau loc împrejmuit, proprietatea saÒ.

În mod normal, clasic, dacã doriþi, legitima apãrare este definitã printr-un atac, un atac direct, imediat, injust ºi material, împotriva persoanei, a celor apropiaþi sau chiar ºi a proprietãþii, dar un atac. Textul, dacã îl acceptãm în terminologia de ”considerãÒ, îl asimileazã cu ”atacÒ, ºi nu dã posibilitate celui care se gãseºte sau a pãtruns în locuinþa cuiva, nu dã posibilitatea sã demonstreze în faþa instanþei de judecatã, ”Eu nu am venit, domnule, cu intenþia sã omor, nu am venit cu intenþia sã fur, am venit cu altã intenþieÒ.

Deci, dacã rãmâne termenul de ”prezumþieÒ instanþa poate sã cenzureze dacã prin prezenþa în casa mea sau în proprietatea mea a cuiva, el a venit ºi a constituit un act de legitimã apãrare sau, dimpotrivã, nu. Dacã însã acceptãm termenul de ”considerãÒ, aceastã facilitate a inculpatului, sã spunem, ºi a instanþei de judecatã dispare. Problema este de tehnicã juridicã, dacã vreþi, esenþialã, pentru cã instituþia legitimei apãrãri, aºa cum este reglementatã în art. 44 alin. 2 este rezultatul unei evoluþii de secole, dacã vreþi, a acestei instituþii ca un câºtig ultim al legislaþiei penale moderne, care restrânge sfera ideii de legitimã apãrare numai la anumite persoane, la anumite bunuri ºi numai în prezenþa unui atac, în condiþiile în care atacul trebuie sã fie imediat, injust, direct ºi material.

Iniþiatorul, care este Ministerul Justiþiei, a venit cu textul acestor douã alineate pe sintagma ”se prezumãÒ ºi nu ”se considerãÒ. Eu am înþeles cã iniþiatorul ºi-a menþinut aceastã poziþie ºi la ora actualã. În Comisia juridicã, de disciplinã ºi imunitãþi, singurul care am ridicat obiecþiuni cu privire la sintagma ”se considerãÒ am fost eu. Nu ºtiu dacã atunci când s-a pus la vot, am înþeles cã aþi acceptat sintagma de ”se considerãÒ, pe când eu am pãstrat rezerve la aceastã sintagmã ºi m-am menþinut la ideea cã este mai potrivitã ”se prezumãÒ. Este adevãrat, da? Aºa. ªi am ºi spus cã voi susþine acest punct de vedere în plenul Camerei. Unde este pericolul considerãrii legitimei apãrãri în sensul acestor texte? Uitaþi în ce constã pericolul. O datã, presupunem cã domnul Popescu are o grãdinã undeva pe aici prin jurul Bucureºtilor. Se duce în grãdinã sã-ºi lucreze ºi vine unul, fãrã voia dumnealui, eventual îi rupe uºa ºi intrã în grãdinã. Potrivit textului cu pricina, domnul Popescu poate lua sapa, îi dã în cap, îl omoarã ºi nu rãspunde, dacã se considerã cã aceastã pãtrundere în grãdinã este legitimã apãrare.