Monitorul Oficial·Partea II·Camera Deputaților·1 iunie 2010
other · adoptat
Corneliu Olar
Discurs
„Vara vrajbei sau datu-n șaibă”
PNL se vrea un partid cu lideri puternici. Crin Antonescu l-a dominat pe Geoană și îl domină pe Ponta. PSD își menține dimensiunea de partid foarte mare, pe măsură ce liderii lui devin mai dezorientați, mai nesiguri și mai inconsecvenți. Comportamentul echivoc al liderilor PSD este specific comuniștilor luminați puși să lucreze într-un regim democratic. Gorbaciov, Elțîn, Iliescu și Putin au dat dovadă de toleranță sau intoleranță pentru că nu au practicat niciodată managementul deciziei în stări de incertitudine. În capul postcomuniștilor există ideea că realitatea se va desfășura conform teoriilor dogmatice și de aceea ei au luat decizia numai după ce realitatea s-a așezat pe variantele lor teoretice și, deci, atunci când decizia nu mai era necesară.
Liderii postcomuniști nu știu că realitatea de după luarea deciziei, oricare ar fi aceasta, nu mai corespunde cu realitatea de dinaintea deciziei și că, în cazul realităților dureroase, capacitatea de a lua decizii este imperativă, aducând o mare probabilitate de modificare în bine.
PNL s-a vrut și se vrea stindardul liberalismului, dar – secondat de comuniștii din PSD – a luat prea multe măsuri populisto-PSD-iste, care au descentrat partidul spre stânga, eliberând poziția de dreapta de pe eșichierul politic. PDL este un partid de centru, nu a fost niciodată de dreapta, dar deplasarea PNL spre stânga și criza economică îl împing spre dreapta, adică spre o poziție pe care nu și-o dorește în mod deosebit.
Măsurile luate de PDL pentru combaterea crizei sunt aproape de caracterul libertarianist al lui Dinu Patriciu, mentorul lui Crin Antonescu și dogmaticianul PNL. Întotdeauna îl ascult cu interes pe Dinu Patriciu. Libertarianismul lui este coerent și bârâie constant ca frigiderul FRAM. Dar cât este de sincer? Ceea ce nu știe Patriciu este faptul că practica discursului coerent creează mecanisme interioare menite a-l face perfect într-o realitate permanent imperfectă și, deci, de a îndepărta preopinentul de realitate.
Pentru liderii postcomuniști și pentru Patriciu realitatea și faptele au probleme: nu se conformează teoriilor. Nu i-am reproșat lui Patriciu prin ce-am spus și lipsa capacității de repliere. Aceste abilități de repliere – convulsive, de intrigant mărunt și cu iz fanariot – par a mă contrazice, dar ele sunt efectul faptului că și el, ca și postcomuniștii, nu crede în ideile liberale. Posibilitatea de a deveni un oligarh după modelul sovietic al lui Putin s-a năruit odată cu Geoană, dar a rămas visul... din care nu se poate trezi.
Liberalii români nu cred, de fapt, în nimic. Ei raționează pentru că-i de bonton și judecă conjunctural. Spre exemplu, Crin Antonescu și-a deconspirat îndoiala în valorile liberale atunci când i-a reproșat premierului Emil Boc, care tocmai se plângea de eforturile depuse (evident, intelectuale): Ce eforturi, că doar n-ai dat la șaibă! Nici Dinu Patriciu și nici Crin Antonescu nu au dat la șaibă, dar, deși se consideră purtătorii virtuților meseriilor mult mai liberale decât datu-n șaibă, se dau în stambă și se comportă ca liderii postcomuniști: ei nu sunt liberali pentru că este evident că ei nu cred în idei liberale, ci numai în mâini vânjoase care mulg ugere sau care dau la șaibă. Putem constata că oligarhii români nu sunt nevoiți să plece din România pentru a putea vorbi liber, așa cum pleacă oligarhii din sovietele lui Putin, și că deși presa este polarizată, totuși, este liberă.