Ordonanþa de urgenþã aduce în discuþie un domeniu ºtiinþific, istoria care, din fericire, este astãzi, la noi ºi mai pretutindeni în lume, bine, chiar foarte bine reprezentatã sub raport calitativ ºi cantitativ.
Ordonanþa de urgenþã reglementeazã în douã probleme Ñ holocaustul ºi rolul liderului militar-politic în istorie Ñ în douã probleme ale unui domeniu major al cercetãrii istorice de azi Ñ cel de-Al Doilea Rãzboi Mondial din 1939-1945. Nu este cazul sã facem aici abuz de cunoºtinþele acumulate pânã acum în acest domeniu, dar nu se poate ignora stadiul actual al cercetãrilor. Iatã de ce voi preciza doar atât: pânã de curând, cele mai investigate evenimente din istorie au fost Revoluþia Francezã ºi epoca lui Napoleon, despre care s-au publicat în lume peste 200 de mii de titluri, cãrþi ºi studii, în circa 200 de ani. Ei bine, acest bilanþ a fost pur ºi simplu rãsturnat în cursul ultimelor decenii. La doar 60 de ani de la izbucnirea sa, Rãzboiul mondial din 1939-1945 formeazã materia de studiu a nu mai puþin de peste un milion de titluri, însumând sinteze, monografii, lucrãri memorialistice, volume de documente, studii ºtiinþifice etc. În acest domeniu a intrat legiuitorul.
Ordonanþa de urgenþã aflatã în dezbaterea noastrã, chiar ºi dupã ce a fost examinatã ºi amendatã, la început în Comisia pentru culturã, culte, artã ºi mijloace de informare în masã, apoi în Comisia juridicã, de numiri, disciplinã, imunitãþi ºi validãri, rãmâne cu suficiente neclaritãþi, contradicþii, insuficienþe etc.
Neavând de gând sã reþin aici ºi acum toate obiecþiile, mã voi limita sã vã reamitesc cã prin prevederile art. 6 ”contestarea sau negarea în public a holocaustului ori a efectelor acestuia se pedepseºte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani ºi interzicerea unor drepturiÒ. Deci, prin prevederile art. 6, ordonanþa de urgenþã vine, dupã opinia mea, în contradicþie cu paragrafele din Constituþie referitoare la libertatea de opinie.
În altã ordine de idei, ordonanþa de urgenþã vine, de asemenea, în contradicþie cu Declaraþia Universalã a Drepturilor Omului, deºi într-un loc se subliniazã cã nu este aºa ºi vine în contradicþie, în speþã, cu art. 19 al documentului, care glãsuieºte altfel. Vã rog sã îmi daþi voie sã-l prezint: ”Orice om are dreptul la libertatea opiniilor ºi exprimãrii. Acest drept include libertatea de a avea opinii fãrã imixtiune, precum ºi libertatea de a cãuta, de a primi ºi de a rãspândi informaþii prin idei ºi prin orice mijloace ºi independent de frontierele de stat.Ò
În acelaºi mod, ordonanþa de urgenþã se aflã în contradicþie cu Recomandarea nr. 1283/1996 a Adunãrii Parlamentare a Consiliului Europei privitoare la disciplina ”istorie ºi la predarea ei în ºcolile din EuropaÒ. În aceastã Recomandare, paragraful 1 stabileºte cu claritate: ”Orice om are dreptul de a-ºi cunoaºte trecutul, ca ºi dreptul de a-l respinge. Istoria este o disciplinã interesatã
în dezvoltarea unei concepþii critice cu privire la informaþia ºi la imaginea controlatã.Ò
Problematica abordatã de ordonanþa de urgenþã este deja reglementatã. Am subliniat acest lucru când s-a discutat ”Proiectul BichineþÒ. Este deja reglementatã prin prevederile Codului penal, ediþiile 1968, prima, republicatã în 1973, 1997, cu modificãrile ulterioare, cu trimiteri precise în urmãtoarele articole:
Art. 317 face vorbire despre propaganda naþionalist ºovinã, aþâþarea urii de rasã sau naþionale.
Art. 166 incrimineazã propaganda în favoarea statului totalitar ºi de orice fel, fascist, nazist ºi comunist, pe când ordonanþa de urgenþã se limiteazã (de ce?) doar la statul fascist.
Art. 356 din Codul penal incrimineazã propaganda de rãzboi.
Propun sã reþinem, în context, cã genocidul, care cuprinde ºi holocaustul, aici fac abstracþie de discuþiile teoretice, holocaust, genocid, gulag ºi aºa mai departe Ñ genocidul este totuna cu: ”sãvârºirea în scopul de a distruge în întregime sau în parte o colectivitate sau un grup naþional, etnic, rasial sau religiosÒ.
Art. 358Ñ359 privesc infracþiunile contra pãcii ºi omenirii.
De asemenea, nu mai era nevoie de o ordonanþã de urgenþã atâta timp cât Constituþia, art. 30, condamnã defãimarea þãrii ºi îndemnul la rãzboiul de agresiune, la ura naþionalã ºi religioasã, discriminarea ºi separatismul teritorial, iar, nota bene, Legea nr. 51/1991, adoptatã de Parlamentul României, privitoare la siguranþa naþionalã, incrimineazã în art. 3 ”iniþierea, organizarea, sãvârºirea sau sprijinirea, în orice mod, a acþiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistã, fascistã, legionarã sau de orice naturã, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste, care pot pune în pericol, sub orice formã, unitatea ºi integritatea teritorialã a României, precum ºi incitarea la fapte ce pot pericilita ordinea statului de dreptÒ.
Mã opresc aici pentru a puncta din nou, cã, în vreme ce Legea nr. 51/1991 viza toate felurile de totalitarism, fascism ºi comunism, în chip paradoxal, cum spuneam, ordonanþa de urgenþã este mai puþin darnicã, ea ignorând comunismul.
Comisia pentru culturã, culte, artã ºi mijloace de informare în masã ºi, finalmente, Comisia juridicã de numiri, disciplinã, imunitãþi ºi validãri au cãzut de acord sã defineascã _holocaustul._ Am fãcut un amendament în acest sens.
Potrivit amendamentului introdus la art. 2 lit. d), ”prin _holocaust_ se înþelege exterminarea sistematicã, în masã, a populaþiei evreieºti din Europa, organizatã de cãtre autoritãþile naziste în timpul celui de-Al Doilea Rãzboi MondialÒ. Amendamentul a fost adoptat cu unanimitate de voturi ºi am fost prezent la respectiva ºedinþã.
Dupã cum lesne constatãm, ordonanþa de urgenþã are în vedere un singur holocaust, pe cel brun, înfãptuit de naziºti, dar care n-a bântuit în România.
În acelaºi timp, în chip cu totul contradictoriu, ordonanþa de urgenþã ignorã holocaustul roºu care, într-adevãr, a cuprins România ºi a provocat victime greu de evaluat ºi în prezent. De ce oare?! Prin definiþia adecvatã, repet, adecvatã, la care s-a convenit asupra holocaustului brun, deducem cã holocaustul brun a ocolit România. Dar, în acest caz, mã întreb ºi vã întreb: De ce ar mai fi vinovat Antonescu, care este obiectivul principal al ordonanþei?! Pentru atacul din 22 iunie 1941 el nu poate fi acuzat de crime împotriva pãcii, contra U.R.S.S., care ea, anterior, atacase, violase România.
Doamnelor ºi domnilor senatori,
Vã rog sã observaþi cã nu mã aflu printre negaþioniºti, printre cei care neagã holocaustul. Da, Europa ocupatã de naziºti a fost bântuitã de holocaust. Nu însã ºi România, care a cunoscut, fãrã îndoialã, evenimente tragice decurgând din rãzboi ori provocate de inconºtienþã. Nu s-a concretizat însã la nivelul superior, la nivelul conducerii de stat un program rasist, redus la aplicarea soluþiei finale împotriva populaþiei evreieºti, þigãneºti ºi aºa mai departe. În fapt, în perioada 1940Ð1944, România, în ciuda aparenþelor, nu a fost un stat ocupat de Germania lui Hitler. Statul român a trecut sub ocupaþie exact în momentul pe care suntem obiºnuiþi sã-l considerãm de eliberare, la 23 august 1944, când au venit sovieticii.
Menþionez, în context, cã ordonanþa de urgenþã nu poate preveni, pentru cã nu s-a dorit, exagerãrile pãgubitoare ce se succed în legãturã cu holocaustul brun care ar fi bântuit România.
Nu voi aduce probe în sensul cã holocaustul brun a ocolit România. Nu mai sunt necesare, deºi în aceastã privinþã s-a scris atât de mult ºi de contradictoriu, încât am ajuns sã ne confruntãm cu atâtea situaþii paradoxale, pur ºi simplu incredibile. Iatã ce se întâmplã dacã admitem toate punctele de vedere.
Aºa, de exemplu, Dicþionarul de la Oxford, din 1993, înseriazã la bilanþul victimelor holocaustului brun din România nu mai puþin de 750 de victime, adicã tot atâtea victime cât numãra comunitatea evreiascã de la noi conform Recensãmântului din decembrie 1930. Deci, lichidare totalã.
Dar sã-l ascultãm pe doctorul Fieldermann, fostul ºef al comunitãþii evreieºti din România, care, de îndatã dupã terminarea rãzboiului în 1945, a mãrturisit Ñ citez din nou: ”În nici o þarã dominatã de naziºti n-a supravieþuit o aºa mare proporþie a populaþiei evreieºti ca în România.Ò Lucrurile sunt cunoscute.
Un alt aspect: ordonanþa de urgenþã pare sã ia act Ñ mã rog, asta este Ñ de deciziile, de sentinþele care au fost dictate în 1945Ð1946 împotriva criminalilor Ñ eu le spun aºa-ziºilor criminali de rãzboi Ñ ”grupul Antonescu ºi ceilalþiÒ.
Dar, domnilor, iatã cã intervine urmãtoarea situaþie: oare noi, acum, dupã 50 de ani, dupã ce cunoaºtem atât de bine materialele care s-au publicat despre evenimentele din 1939Ð1945, nu suntem în stare sã privim trecutul altfel? Trebuie sã luãm de bune numai ceea ce au dictat tribunalele aflate sub ocupaþie ºi potrivit legislaþiei de rãzboi? Sau, mai grav, trebuie sã admitem ceea ce
comuniºtii înºiºi au fãcut, adicã au bãtut un pas înapoi? În 1955 s-a dat un decret, nr. 421, dacã nu mã înºel, din 24 septembrie 1955, prin care toþi cei care fuseserã condamnaþi drept criminali de rãzboi ºi aveau pedepse de pânã la 10 ani au fost graþiaþi în întregime, iar celor care fuseserã condamnaþi la pedepse mai mari de 10 ani li s-au înjumãtãþit aceste pedepse.
Mai apoi Ñ ºi o sã vã prezint, domnule preºedinte, dacã îmi îngãduiþi Ñ, Nicolae Ceauºescu însuºi a dat un decret prin care îl graþia pe Pamfil ªeicaru, care fusese condamnat în 1945 la moarte. Am aici decretul semnat de Nicolae Ceauºescu, copia cu semnãtura sa, ºi expunerea de motive întocmitã de ministrul de atunci al afacerilor de interne, Cornel Onescu.
Vã rog sã-mi daþi voie sã citesc un paragraf din aceastã expunere de motive: ”În dreptul internaþional penal, pentru crimele contra pãcii, contra umanitãþii ºi pentru crimele de rãzboi, instituirea prescripþiei nu-ºi gãseºte aplicarea.Ò Deci pânã în 1965.
Nici un act internaþional privind urmãrirea ºi pedepsirea criminalilor de rãzboi, adoptat în cursul ºi dupã cel de-Al Doilea Rãzboi Mondial, nu prevede o limitã de timp în aceastã privinþã. Inexistenþa prescripþiei în dreptul internaþional pentru crimele de rãzboi, precum ºi poziþia þãrii noastre pe plan extern în aceastã materie duc la concluzia cã pe plan intern legislaþia penalã trebuie sã aplice acelaºi sistem al imprescriptibilitãþii pentru asemenea infracþiuni.
Menþionãm însã cã Legea nr. 312 din 1945, care prevedea pedeapsa cu moartea pentru criminalii de rãzboi, a fost înlocuitã în anul 1947 cu Legea nr. 291, care nu mai prevedea pedeapsa cu moartea. În anul 1955, prin Decretul nr. 421, la care m-am referit, cei condamnaþi pentru sãvârºirea de crime de rãzboi la pedepse mai mari de 10 ani, dacã nu au sãvârºit din proprie iniþiativã omoruri, au fost graþiaþi.
În prezent, Pamfil ªeicaru, ca emigrant, are o atitudine corespunzãtoare ºi desfãºoarã în strãinãtate, prin scris, o activitate utilã þãrii noastre. De aici, propunerea de a fi scutit.
Aveþi aici documentul, domnule preºedinte.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.