Mircea Irimescu

„Votul parlamentar și anticorupția”

Nu cred să existe cineva dintre cei implicați sau cei interesați de viața politică românească care să nu conștientizeze ce importanță are pentru România o acțiune anticorupție decisă, generalizată și eficientă. Sunt destule argumente care pot susține cu succes ideea că o astfel de întreprindere în România este chiar vitală. Secolele de tolerare a mijloacelor ilegale cu care unii și-au câștigat diverse poziții favorizante în societate au condus la dezvoltarea unor mentalități nu numai contrare legii, dar și în contradicție flagrantă cu judecățile care domină lumea Comunității Europene, din care facem parte. Trăim cu sentimentul că suntem în ceasul al doisprezecelea și de aceea necesitatea întăririi statului în dificila conjunctură în care ne ducem viața este lesne de înțeles pentru mai toată lumea. Lupta împotriva corupției se bucură de cea mai mare popularitate dintre toate activitățile pe care le-ar putea declanșa orice guvern, indiferent de formațiunile politice care-l susțin. Recentele inițiative ale instituțiilor legal învestite să combată ilegalitățile din viața socială, inclusiv din punctele de trecere peste frontieră, s-au bucurat de atenție și aprobare unanime.

Totul ar fi de aplaudat dacă nu și-ar fi băgat și aici coada cel identificat a fi sursa tuturor relelor de când e lumea pe pământ. Tentația câștigurilor politice în scop electoral este la fel de puternică ca și pofta de înavuțire tipică, de exemplu, a contrabandiștilor. Raționamentul de tipul: „Și nouă ce ne iese din asta? Să împușcăm doi iepuri deodată, răpunem corupția și ne impunem imaginea de eroi salvatori ai legii în biata țărișoară” este considerat de o parte însemnată a oamenilor politici români ca probă de pragmatism, de spirit organizator, de „simț politic”. Nu-i așa! Este chiar o dovadă a generalizării răului și a imoralității din viața politică românească.

În ce mă privește, din complexul de activități anticorupție desfășurate în ultima vreme de cei abilitați, doresc să stărui asupra votului de săptămâna trecută la Proiectul de hotărâre a Camerei Deputaților privitor la cererea unuia dintre parchetele Ministerului Public de a-l reține și aresta pe deputatul Dan Păsat. Din capul locului menționez că nu-l cunosc pe împricinat, că nu știu decât din presă acuzațiile care i se aduc, că am votat întotdeauna pentru aprobarea cererilor adresate de organele de stat în scopul instrumentării cazurilor de presupuse încălcări ale legii săvârșite de deputați, că acum nu am votat (respectând decizia politică a grupului parlamentar din care fac parte). Mă grăbesc să adaug că, dacă aș fi votat, de această dată aș fi făcut-o împotriva cererii parchetului. Iată de ce?

Cercetarea penală a învinuitului a început în anul 2009 și nu am auzit ca justiția să fi fost în vreun fel obstrucționată în activitatea ei firească. În speță, procurorii au decis că inculpatului ar trebui să i se aplice măsura excepțională a arestării preventive, și în această situație, au fost obligați de lege să obțină o aprobare parlamentară. Dacă avizul solicitat de procurori ar fi fost doar un act administrativ emis de conducerea Camerei Deputaților, cu ștampilă și semnătura președintelui instituției, l-aș fi acceptat, indiferent dacă prin el s-ar fi admis sau respins cererea procurorilor. Însă, pentru a se decide o soluție la acest demers procedural, mi s-a cerut votul, ceea ce schimbă radical modul de abordare a chestiunii.