Varujan Vosganian

Ziua de 24 aprilie este ziua comemorării primului genocid al secolului al XX-lea, când armenii din întreaga lume și cei care îi prețuiesc își amintesc cu pioșenie de victimele masacrelor săvârșite în Imperiul Otoman.

În 24 aprilie 1915, în capitala imperiului, Constantinopol, sute de intelectuali armeni au fost arestați. Cei mai mulți dintre ei, printre care și Daniel Varujan, cel mai mare poet al armenilor, aflat atunci în vârstă de 31 de ani, cei doi deputați din partea comunității armene, Krikor Zohrab și Vartkes Serenguelian, laolaltă cu alți reprezentanți ai elitei culturale și politice a comunității armene, au fost uciși în mod bestial. În aceeași zi, autoritățile otomane au dat ordinul de deportare a armenilor din ținuturile lor de baștină.

În urma masacrelor și deportărilor în masă au pierit în jur de un milion și jumătate de persoane, în cea mai mare parte femei și copii. În câțiva ani, în Anatolia răsăriteană comunitățile armene au fost complet nimicite, lăsând în urmă biserici, lăcașuri de cultură și locuințe părăsite, trupuri înghițite de apele Eufratului sau acoperite de nisipul deșertului. Cei care s-au salvat și urmașii lor se află răspândiți pe toate meridianele lumii. Ei își duc, acolo unde se găsesc, o viață demnă.

România a fost una dintre primele țări care, în timpul guvernării lui Ion I.C. Brătianu, s-au oferit să-i primească pe refugiații armeni. Este pentru mine o nespusă mândrie să exprim sub cupola Senatului, în numele Uniunii Armenilor din România, adânca recunoștință a armenilor, locuitori ai acestui pământ, poporului frate român și patriei comune România, de la care noi nu revendicăm decât dreptul de a contribui la prosperitatea ei.

Solidaritatea statului român față de soarta poporului armean s-a manifestat permanent. România s-a numărat printre statele care i-au primit pe reprezentanții Guvernului tinerei Republici Armenia, exilați în 1920, după ocuparea țării de bolșevici, și tot statul român a fost cel dintâi dintre statele lumii, din spațiul ex-sovietic, care a recunoscut, în decembrie 1991, existența noului stat armean. Iar în Europa Centrală și de Est, România a fost cea dintâi care a oferit, după declararea independenței, condițiile deschiderii unei ambasade a Republicii Armenia.

Amintirea martirilor genocidului început în 1895 și continuat, într-o formă sau alta, până în 1922, dar care a culminat prin deportările în masă și măcelurile anilor 1915–1916 trebuie cinstită așa cum se cuvine și cum o cer normele dreptului internațional. Ignorarea, în vâltoarea evenimentelor primei jumătăți de secol al XX-lea, a acestui

genocid a permis repetarea unor asemenea acțiuni, îndreptate de această dată împotriva poporului evreu și împotriva altor popoare.

Prin Rezoluția din 18 iunie 1987, Parlamentul European recunoaște că, citez: „Parlamentul consideră că evenimentele tragice care s-au derulat în 1915–1917 împotriva armenilor pe teritoriul Imperiului Otoman constituie un genocid în sensul Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimelor de genocid, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 9 decembrie 1948.”