„Ziua Eroilor – Asigurarea unui trai decent pentru veterani, invalizi și văduvele de război”
„Neamul este etern prin cultul eroilor”, spunea Nicolae Iorga. Ziua Eroilor este principalul reper comemorativ al eroilor și o sărbătoare națională a poporului român.
Primele preocupări în acest sens au avut ca început anul 1919, când s-a înființat Societatea „Mormintele eroilor căzuți în război”, având nobila misiune de a îngriji și păstra mormintele și operele comemorative de război, de a descoperi noi morminte ale ostașilor căzuți pentru patrie, de a aduce îmbunătățiri cimitirelor eroilor și de a organiza ceremoniale religioase și militare la mormintele eroilor. Președinte de onoare era Regina Maria, iar președinte executiv, Episcopul de Caransebeș, începând cu 1925 Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea.
Istoria sărbătorii naționale are ca dată de început 20 aprilie 1920, când Guvernul României, prin Decretul-lege nr. 1.693/1920, aprobă propunerea Bisericii Ortodoxe Române și a Ministerului de Război de a se sărbători în fiecare an Ziua Eroilor, odată cu Sărbătoarea Înălțării Domnului Iisus Hristos. În consecință, Societatea „Cultul Eroilor” a adunat în cimitirele eroilor osemintele a 200.000 de eroi români și străini care se aflau în morminte izolate sau grupuri de morminte răzlețe, a repatriat din și în străinătate rămășițele a peste 1.500 de eroi, pe baza convențiilor stabilite, a construit 106 cimitire militare definitive și 14 mausolee, s-au asimilat mormintele de război și cele ale ostașilor și civililor căzuți în timp de pace în luptele pentru apărarea granițelor, a ordinii publice și a siguranței de stat.
Prin Decretul Consiliului de Stat nr. 117/1975, eroii patriei au fost comemorați până în 1995 în data de 9 mai, Ziua Independenței de Stat a României și Ziua Victoriei împotriva fascismului. Tot la propunerea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe, la data de 30 mai 1995, prin Legea nr. 48, Parlamentul României a proclamat sărbătorirea Zilei Eroilor odată cu Înălțarea Domnului Iisus Hristos, revenindu-se după 75 de ani la tradiția din perioada interbelică.
Un simbol al ostașilor români, al tuturor celor care au făcut minuni de vitejie pentru apărarea patriei, care și-au dat jertfa supremă pentru existența și propășirea neamului românesc, plătind cu sângele dezrobirea și unitatea națională a românilor este Eroul Necunoscut, ce se odihnește în Parcul Carol din București. Așa cum scrie pe monumental funerar: „Pe oasele lui odihnește pământul României întregite”. Iată povestea lui, a eroului fără nume.
La 14 mai 1923, la Mărășești, ministrul de război și ofițeri superiori ai Armatei Române au asistat la momentul emoționant al alegerii eroului, de către elevul fruntaș și orfan de război, Amilcar Săndulescu, fiul sublocotenentului Constantin Săndulescu, căzut la datorie și așezat în mormânt comun. Din 10 sicrie identice, acesta l-a ales pe cel cu numărul 4, dintr-o pornire lăuntrică, numai de el știută: „M-am dus înaintea celor zece sicrie tremurând și stăteam la îndoială pe care să pun mâna. Dar, deodată, m-am dus la sicriul al patrulea. Îndemnat de conștiință, am pus mâna pe el. În momentul acela, un mare fior mi-a străbătut tot sufletul și mi-au venit pe buze cuvintele: Acesta este tatăl meu! Îngenunchind, m-am rugat: Doamne, Dumnezeul meu, ai în pază pe toți eroii neamului, ai și pe tatăl meu!”
Cuvintele Regelui Ferdinand din 17 mai 1923, rostite cu ocazia reînhumării în Parcul Carol I a rămășițelor Eroului Necunoscut, rămân unele dintre cele mai frumoase adresate vreodată celor care sunt tăria și dăinuirea acestui neam: „Cu cununi de laur erau întâmpinați în vechime biruitorii sub
arcuri de triumf și tot cu cununi de laur se cinsteau mucenicii credinței mântuitoare. Cununa de laur ce-ți aduce întâiul Rege al României Mari, ție ostașul fără nume, care întrupezi, de acum și până în veac, jertfa sutelor de mii de vieți închinate pe altarul patriei pentru mărirea și unitatea națională, este și cununa muceniciei, și cununa biruitorului. Toată suflarea românească, în clipa aceasta își îndreaptă gândurile patriotice spre tine, simbolul jertfei și al vitejiei; toți ochii lăcrămează, toate inimile bat, acum, pentru cei iubiți ai lor, cari, singuri sub cerul lui Dumnezeu, sau în vitejia luptelor au închis ochii departe de orice mângâiere. Iar înaintea locașului tău de veci se închină azi, cu adâncă recunoștință, Țara întreagă, căci fără nume fiind, ești al neamului întreg.”
În calitate de creștini, de nepoți și strănepoți ai acestor eroi, cinstim, cu tot respectul și prețuirea care se cuvin, vitejia, devotamentul, spiritul de sacrificiu dovedite în luptele pentru apărarea ființei naționale, a poporului și a gliei străbune. Biruitori sau înfrânți, anonimi sau figuri de legendă vor rămâne veșnic în sufletele noastre și vor continua să trăiască prin întreg poporul pe care l-au făurit, pe plaiurile pe care le-au apărat cu prețul vieții.
Ne înclinăm cu emoție în fața mormintelor lor, aducem jerbe de flori și lacrimile recunoștinței, îi pomenim veșnic și împărtășim urmașilor noștri faptele de vitejie și eroism, spre a sădi în inimile lor sentimentul patriotismului, mândriei și demnității naționale.
Dumnezeu să îi odihnească pe toți martirii neamului, acolo unde îi primește pe cei curajoși, merituoși și neprihăniți!
Acum, mai avem norocul și onoarea de a mai avea printre noi astfel de eroi, care însă își duc traiul de pe o zi pe alta, marcați de răni, suferință, amintiri teribile, boală, bătrânețe, dar și sărăcie. Au luptat pe front pentru apărarea patriei și a neamului românesc în războaiele mondiale, dar beneficiază de drepturi bănești de mizerie. Pentru patru ani de front ca soldat un veteran de război din România primește 350 de lei în plus la pensie. Prin comparație, un veteran de război sârb, care a luptat în Armata de eliberare a lui Tito, are în jur de 2.800 de euro lunar.
Mai exact, invalizilor de război, veteranilor de război și văduvelor de război li se acorda o indemnizație, după cum urmează:
– invalizilor de război: 148 de lei lunar (marii mutilați și cei încadrați în gradul I de invaliditate), 132 de lei lunar (cei încadrați în gradul II de invaliditate), 112 lei lunar (cei încadrați în gradul III de invaliditate);
– veteranilor de război: 92 de lei lunar;
– văduvelor de război, dacă nu s-au recăsătorit: 92 de lei lunar.
Stimați colegi,
Într-adevăr, timpul trece, noi toți suntem trecători, dar faptele lor de eroism nu se vor șterge niciodată, căci rămân săpate la temelia acestei țări. A-i onora, a-i prețui pe acești fii de seamă ai poporului român, a le mulțumi, a le glorifica vitejia înseamnă, în primul rând, a le oferi o bătrânețe liniștită și un trai decent, atâta cât le-a mai permis Dumnezeu să rămână pe pământul stropit cu sângele lor și al camarazilor lor. De aceea, se impune cu celeritate reanalizarea situației veteranilor, invalizilor și văduvelor de război și acordarea acestora a unui cuantum corespunzător al drepturilor bănești! Noi nu avem dreptul să rămânem nepăsători, să stingem flacăra aducerii aminte și să-i lăsăm părăsiți în uitare!
*
„Promovarea excelenței în activitatea educativă”
Legea nr. 289 din 29 octombrie 2007 prevede celebrarea anuală, în data de 5 iunie, a Zilei Învățătorului. Începând cu
anul școlar 2013–2014, zilele de 5 iunie – Ziua Învățătorului și 5 octombrie – Ziua Internațională a Educației vor fi marcate special în structura de învățământ.
Țara noastră se poate mândri cu dascăli de seamă, care ne-au călăuzit tot parcursul istoric al națiunii: Gheorghe Lazăr, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Aurel Popovici, Mihail Kogălniceanu, Spiru Haret, Barbu Catargiu, Gheorghe Asachi, Vasile Pârvan, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Densușianu, Ion Brătianu, Nicolae Paulescu, Ionel Brătianu, Nae Ionescu, Tache Ionescu, Grigore Moisil, Costin Nenițescu, Gheorghe Țițeica etc.
Educatorul este factorul fundamental al viitorului tinerei generații, formatorul conștiinței acesteia, modelatorul sufletelor și al minților. Roadele sale se măsoară în ani, în decenii și depind de pasiunea, dăruirea de sine, tenacitatea, perseverența, măiestria, sensibilitatea, dragostea și lumina pe care le transmit. El deschide drumurile spre cunoaștere, spre înțelepciune, descoperă abilitățile copiilor și îi conduce spre profesiunile cele mai potrivite.
Sectorul educației s-a confruntat cu multiple probleme în ultimii ani, în special din cauza salarizării reduse, deloc motivantă și neatractivă pentru cei care își încep o carieră, și a consecinței directe a reducerii numărului cadrelor didactice calificate. Spre exemplu, în anul școlar 2010–2011 a scăzut numărul cadrelor didactice cu 1.000 față de anul anterior, iar raportul copii/cadru didactic a crescut la nivelul din 2000.
Totuși, consider că nu este corect să comparăm salariile nominale plătite în România cu cele din alte țări atâta timp cât capacitatea economiilor de a susține un anumit nivel al salariilor diferă (ponderea veniturilor în PIB este de 32% în România, față de 40% în UE). Este mai potrivit să analizăm comparativ ponderile în PIB ale salariilor profesorilor. Din nefericire, la acest capitol, în țara noastră nivelul de retribuție al profesorilor este unul dintre cele mai scăzute din UE, cu un salariu de bază raportat la PIB/cap de locuitor sub 50%. În plus, pentru a ajunge la salariul maxim, un cadru didactic trebuie să aștepte în jur de 34 de ani.
Între 1995 și 2013, bugetul alocat educației nu a depășit niciodată 4,5% din PIB. În 2011, bugetul educației a fost de 4,1%, în 2012, 4%, iar în 2013, 4,2%. Comparativ, media europeană era, în 2011 de 5,3%, cu Danemarca (7,8%), Cipru și Suedia în fruntea topului și Bulgaria (3,6%) și Slovacia (4%), singurele pe care am reușit să le devansăm. În prezent, Finlanda se află pe prima poziție, cu 10% din PIB alocat acestui domeniu.
Tot în 2011, cheltuielile cu salariile în domeniul educațional au fost de doar 1,9% din PIB, procent scăzut dramatic față de anii anteriori, odată cu reducerea salariilor din 2010, plasându-ne pe ultimul loc în UE. La fel, ponderea salariilor în totalul cheltuielilor educaționale a fost, în același an, de doar 46%, comparativ cu 61%, media europeană.
Un aspect pozitiv este constatarea că România face parte din grupul țărilor în care profesorul își poate dubla veniturile, pe parcursul carierei, și are posibilitatea de a fi recompensat în funcție de performanțele pozitive ale actului pedagogic sau în funcție de performanțele elevilor.
Potrivit Raportului Comisiei Europene „Salariile și sporurile profesorilor și directorilor de școli din Europa 2011/2012”, la nivel mondial, 16 țări din UE au blocat sau redus salariile profesorilor, începând cu cea de-a doua jumătate a lui 2010. Cele mai grav afectate au fost Grecia, Irlanda, Spania, Portugalia și Slovenia. Același document constată că în România „salariile profesorilor au ajuns la nivelurile dinainte de criză”. În Grecia s-a redus salariul de bază al cadrelor didactice cu 30% și s-au eliminat primele de
sărbători. În Irlanda a scăzut cu 13% în 2011 și cu încă 20%, în 2012, pentru noii intrați în sistem. În cazul Spaniei și Portugaliei, salariile din întreg sistemul public au scăzut cu 5% în 2010 și au rămas blocate la acest nivel.
Campania Globală pentru Educație este o inițiativă a societății civile, susținută de ONG-uri și organizații guvernamentale, începută în 1999 cu scopul de a eradica criza mondială în domeniul educației. În fiecare an se organizează Săptămâna Globală de Acțiune, în care se derulează diverse evenimente și dezbateri pe anumite teme. Anul acesta, sloganul este: „Fiecare copil are nevoie de un profesor. Profesori pregătiți pentru toți copiii”, aducându-se în prim-plan problemele din educație și nevoia copiilor de a beneficia de profesori bine calificați.
Stimați colegi, să nu uităm că nepăsarea și remarcile cinice ale unui mare prim-ministru interbelic, Nicolae Iorga („dascălii sunt sfertodocți”, „Dacă învățătorii sunt disperați... să cultive grădini, să cânte la nunți... sau să se arunce în mare”), adresate reprezentanților Asociației Generale a Învățătorilor din România care i-au cerut să ia atitudine pentru îndreptarea situației dificile a cadrelor didactice au fost cele care i-au retras brusc uriașa susținere de care se bucura din partea poporului.
Având în vedere contextul actual, este necesar să inițiem derularea unor programe de stabilizare a cadrelor didactice la nivel național, cunoscându-se faptul că, în anul școlar 2011–2012, 1 din 6 cadre didactice erau noi, iar fluctuația cadrelor didactice se situează undeva între 30 și 40% anual, potrivit Agenției Române de Asigurare a Calității în Învățământul Preuniversitar. De asemenea, este extrem de importantă atragerea celor mai buni candidați către profesia de cadru didactic, sprijinul acestora și dezvoltarea maximă a competențelor lor, promovarea excelenței în predare, pentru că o educație inițială corespunzătoare a profesorului și evoluția profesională continuă cresc calitatea educației și asigură premisele unei calificări înalte a forței de muncă.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.