Zanfir Iorguș

„Ziua Internațională a Persoanelor în Vârstă; bătrânii României, încotro?”

În sesiunea ONU din februarie 1991 s-a stabilit ziua de 1 octombrie ca Zi Internațională a Persoanelor în Vârstă, iar la 16 decembrie 1991, Adunarea Generală a ONU a adoptat, prin Rezoluția 46/91, „Principiile Națiunilor Unite pentru persoanele în vârstă, destinate a le permite să trăiască mai bine în anii câștigați”. Transpunerea în viața de zi cu zi a prevederilor înscrise în documentele ONU a impus crearea unui sistem de mecanisme specifice, capabile să pună în practică aceste obiective importante ale organizației mondiale.

Această sărbătoare ar trebui să ne prilejuiască atât nouă, cât și guvernanților niște reflecții, și asta deoarece, în graba spre viitor, scăpăm din vedere dorințele, cerințele, necesitățile acelora care au ajuns la această vârstă și nu ne mai întoarcem privirile spre cei care au construit prezentul și o parte din trecut. Prezentul nu poate fi explicat fără cunoașterea trecutului, așa cum nici viitorul nu poate fi proiectat fără explicarea prezentului. Tot așa, generațiile viitoare își găsesc probabilitatea de destin în faptele celor în vârstă de astăzi. Din păcate, prea rar ne manifestăm nevoia ca, dincolo de a ne căuta rădăcinile în generațiile trecute, să-i omagiem pe cei care au adăugat, după puterile lor, trepte pe scara devenirii umane.

Pensionarea este un moment deosebit de important în viața fiecăruia dintre noi, dar, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, este un moment dificil, care, adesea, este însoțit de un neplăcut sentiment al inutilității pentru societate.

Individul, ca persoană, nu poate fi independent în totalitate, el depinzând, în marea majoritate a cazurilor, de societatea în care trăiește. Cum în ultimii ani în societatea românească au avut loc mari schimbări în toate domeniile, bătrânii au rămas pe un prag al societății undeva la limita dintre existență și supraviețuire.

Dincolo de constrângerile lor fiziologice și spirituale, este onorant și omenesc a omagia sentimentul de solidaritate cu persoanele vârstnice, care nu trebuie să se simtă excluse social. Toate acestea trebuie traduse în fapte, în viață, de către guvernanți, prin asigurarea unui trai fără privațiuni majore vârstnicilor, prin integrarea și valorificarea experiențelor de viață în proiectele prezentului și ale viitorului.

Viața bătrânilor a devenit temă a discursului politic prin care se încearcă, prin cuvinte cu grijă alese, o anumită compasiune filantropică. Aceste discursuri nu țin de cald și nici de foame. Mai mult ca sigur că mai mult umilesc.

Concret, trebuie să se facă mai mult. Lipsesc acele cămine unde bătrânii să fie îngrijiți și ajutați să-și ducă bătrânețile mult mai demn. Se așteaptă să moară cineva, pentru a se face loc altui bătrân. Rolul familiei este esențial în viața bătrânilor. Grija copiilor față de părinți, prezența nepoților aduc bucurii și o stare psihologică optimistă. Prelungirea activității în condiții bune induce o stare sufletească deosebită. Câți bătrâni au parte de o bătrânețe fericită? Ce face societatea pentru cei ajunși la apogeul mult așteptat? Iată întrebări la care nu se prea găsesc răspunsuri. Un rol important îl pot avea și acele ONG-uri care se ocupă de asistență socială, asociațiile de pensionari, casele de ajutor reciproc ale pensionarilor. Se pare însă că nici acestea nu-și pot îndeplini funcțiile statutare propuse, din motive dintre cele mai diverse și în mod special din lipsă de fonduri.