Ioan Vulpescu

„Ziua lecturii – spectacolul «formelor fără fond»”

Sărbătorim astăzi, 15 februarie, Ziua lecturii. În urmă cu exact o lună, la 15 ianuarie, sărbătoream Ziua culturii naționale, afișând același festivism anost, formal, lipsit de substanță, specific unei societăți pentru care cultura se află mereu la coada listei de priorități. Nu demult, Parlamentul respingea un proiect de lege potrivit căruia anul 2020(!) trebuia să fie declarat Anul promovării lecturii, după ce anul

2019 a fost Anul cărții. Privind din exterior, fără a cunoaște contextul și realitățile societății românești când vine vorba despre cultură, în genere, oricine ar putea crede că România este o țară în care se citește pe nerăsuflate. Însă o scurtă privire aruncată pe sondajele europene, dar și de la noi din țară ar spulbera degrabă iluzia unei „Românii educate”.

A citi nu este un scop în sine și nici un pretext pentru a interpreta statisticile, într-un sens sau altul. A citi este un act fundamental pentru a cunoaște și pentru a genera cunoaștere. Citind, ne structurăm gândirea, o ordonăm, o folosind într-un mod creator. Este un mod activ de a relaționa cu multele realități generate de scriitură. A privi un ecran este un mod pasiv de a relaționa cu creația, ficțiune sau nu. Lipsa lecturii trebuie să fie un semnal de alarmă în legătură cu capacitatea noastră de a genera idei și soluții pentru problemele cu care ne confruntăm.* Îngrijorarea în legătură cu lipsa lecturii nu are nimic populist, este doar rezultatul responsabilității față de viitorul nostru, ca națiune.

Cifrele ne înfățișează o realitate dezolantă. În 2020, „Anul promovării lecturii”, am înregistrat o scădere a pieței de carte cu aproximativ 10% față de 2019, în timp ce țări ca Suedia, Finlanda sau Norvegia înregistrau creșteri de 10%, în același an pandemic față de anul precedent.