Stenogramă plen

Stenogramă plen · Camera Deputaților · 8 decembrie 2001 · monitorul.ai

## **Domnul Liviu Maior:**

Domnilor preºedinþi, Doamnelor ºi domnilor miniºtri, Excelenþele voastre, Distinºi membri ai Corpului diplomatic, Doamnelor ºi domnilor parlamentari, Stimaþi invitaþi,

1 Decembrie 1918, Ziua Naþionalã a României, reprezintã pentru toþi cetãþenii acestei þãri un moment remarcabil, încheierea unui proces secular, marcat de Unirea Moldovei cu Þara Româneascã în 1859, de Rãzboiul pentru Independenþã din 1877Ñ1878 a cãrui consecinþã a fost unirea Dobrogei cu România, de revenirea la patria-mamã, în martie 1918, a Basarabiei ºi, în noiembrie, a Bucovinei.

1 Decembrie semnificã victoria naþiunii care intrã în matca sa naturalã, statul naþional unitar.

Derularea, într-o perioadã istoricã scurtã, a evenimentelor enumerate, mai ales în finalul Primului Rãzboi Mondial, dovedeºte cã istoria are mai multã fantezie decât suntem noi înclinaþi sã acceptãm, pentru cã ea se compune dintr-un lanþ de surprize ºi utopii devenite realitãþi. Naþionalismul transilvan românesc, în plan aspiraþional, a urmãrit unirea cu România ºi, pe mãsurã ce elitele se dezvoltã atât economic, cât ºi cultural, el devine integrator, vizând înfãptuirea statului-naþiune, considerat singurul instrument capabil sã protejeze indivizii care-l compun.

Proiectul politic românesc de dinainte de 1918 avea toate caracteristicile ºi atributele modernitãþii. El urmãrea, în pofida constrângerilor, scoaterea din pasivitate a comunitãþii, activarea ei în sens politic. Este, în acelaºi timp, o miºcare pentru transformarea membrilor etniei în cetãþeni legali, cu drepturi civile, sociale ºi politice, drepturi pe care, în Imperiul Austro-Ungar, nu le aveau.

Pentru ardeleni, ºi nu numai pentru ei, idealul unirii nu însemna nici repliere, ºi nici respingere. Era un act de adeziune la valorile cultural-istorice proprii, dar ºi la cele europene ale timpului. Ei nu au avut, pânã la 1 decembrie 1918, o patrie, ci doar o formulã de patriotism dinastic care se oferea locuitorilor enormului imperiu habsburgic. Este explicaþia logicã a ataºamentului lor faþã de naþiune care a generat sentimentul naþional dominant. Era calea prin care deveneau cetãþeni, dobândeau demnitatea supremã a oamenilor liberi, care se numeºte cetãþenie.

Naþiunea a fost mai puternicã la ardeleni decât patriotismul, acest reflex nobil pentru care îþi aperi pãmântul natal, câmpul ºi mormintele strãbune.

Românii nu au disociat nici un moment conceptul de stat de cel de naþiune. Dimpotrivã. Au asociat cele douã concepte considerate ca un dat natural. Cauza este lesne de aflat. Spre deosebire de Vestul european, în Est naþiunea s-a constituit înaintea statului, iar cazul românesc este emblematic din acest punct de vedere.

Sentimentul naþional a fost elementul stimulator al întregii procesualitãþi istorice finalizate la 1 decembrie 1918.

În istoria noastrã de pânã la 1918 putem cu greu sã vorbim despre drepturile omului. În schimb, dreptul naþiunii a fost primordial, iar conturarea identitãþii naþionale, un proces de amplã deschidere cãtre toate segmentele care formau societatea româneascã.

Naþiunea a fost ºi rãmâne încã o sursã de drepturi, iar asocierea ei cu statul, produsã în 1918, nu a însemnat altceva decât intrarea ei pe fãgaºul normalizãrii.

Parafrazându-l pe Ortega Y Gasset, ne punem ºi noi aceeaºi întrebare: cine-ºi iubeºte naþiunea, dacã nu le iubeºte pe celelalte? Rãspunsul îl gãsim în 1918, când decizia popularã de la 1 Decembrie nu a fost nici o clipã un moment al urii. Dimpotrivã, fondatorii, pãrinþii României Mari, au imaginat un stat democratic, ºi nu unul al vrajbei. Din pãcate, evoluþiile viitoare nu i-au confirmat. Violenþa periodicã, atât internã, cât ºi externã s-a constituit într-o ameninþare ce a afectat procesul integrãrii, al marii tranziþii din istoria noastrã modernã.

Proiectul politic românesc finalizat la 1 decembrie 1918, sub semnul democraþiei ºi valorilor sale, reprezintã cea mai însemnatã filã a istoriei noastre, pentru cã voinþa indivizilor ce deþineau pentru prima datã o parte a suveranitãþii prin consultarea de tip plebiscitar, organizatã pe întregul cuprins al Transilvaniei, a dus, natural, la asocierea lor voluntarã ºi liberã cu toþi românii din Regatul României, Basarabia ºi Bucovina.

România Mare nu a fost o creaþie prin foc ºi sabie. Tocmai de aceea dãinuie ºi azi. Ea a fost rezultatul unui proces îndelungat, plin de coborâºuri ºi urcuºuri.

Momentul 1918 înseamnã, aºadar, înfãptuirea unei nãzuinþe care a reuºit sã mobilizeze energiile naþiunii române. Realizarea României Mari la 1 Decembrie a fost opera naþionalismului integrator ºi eliberator. Localismul ºi

provincialismul au fost diminuate. Piaþa centralizatã, sistemul administrativ unic ºi educaþia naþionalã au devenit automat domeniile chemate sã sudeze teritoriile româneºti. Aceasta a fost misiunea naþionalismului popular ºi democratic în perioada de debut al noului stat.

Acest proces nu putea fi separat de democraþie, de demersul democratizãrii în ansamblul sãu. Modelul de stat a fost cel vestic, de tip liberal, producându-se un transfer conceptual bazat pe o experienþã istoricã secularã într-un spaþiu cu probleme diferite comparativ cu Occidentul european.

Unificarea realã, obiectivul major al societãþii româneºti, dupã eroica zi de 1 Decembrie de la AlbaIulia, a generat problema reconstrucþiei statale, reconcilierea dintre stat ºi societate, marea antinomie intelectualã a modernitãþii.

Au reuºit elitele româneºti sã se ridice la înãlþimea misiunii lor? Credem cã numai parþial.

Anul 1918 a deschis prima mare tranziþie din istoria modernã a României. Ea s-a concretizat prin trecerea de la regimul semiabsolutist monarhic la unul democratic, a însemnat dislocarea ordinii imperiale austro-ungare ºi þariste ºi victoria statului naþional independent. O altã trãsãturã definitorie a acestei tranziþii o reprezintã trecerea de la ordinea socialã birocratizatã imperialã, având ca suport marea proprietate, spre o societate preponderent þãrãneascã ºi ascendenþa unei burghezii naþionale, a modificat brusc stadiul ºi ritmul modernizãrii.

Transilvania integratã spaþiului românesc a adus cu sine, dupã 1918, bogãþia unei provincii caracterizatã prin existenþa minoritãþilor, a numeroase confesiuni, într-un cuvânt, un spirit nou. A avut ºi are specificitatea ei pe care numai toleranþa o poate pune în valoare pentru ca în România relaþiile dintre cetãþenii ei sã fie armonioase, iar þara mai prosperã.

Pe lângã succesele remarcabile într-o perioadã scurtã, au apãrut ºi sincopele datorate, în multe cazuri, politicianismului, lipsei culturii consensului, violenþei periodice sub toate aspectele ei, interne ºi externe. Din acest punct de vedere, anul 1940 este emblematic, pentru cã a frânt o tranziþie naturalã orientatã spre un stat democratic.

1 Decembrie 1918, pentru români ºi România, a fost anul integrãrii naþionale.

Acum ne aflãm în faþa unui proces generat de reunificarea europeanã, ºi anume, integrarea þãrii noastre în spaþiul Uniunii Europene, dar ºi în NATO.

Apropierea momentului accederii în structurile europene este singurul comparabil cu mãreþia zilei pe care o sãrbãtorim an de an. Aceste douã momente trebuie sã devinã reperele existenþei noastre. Sunt limitele temporale ale unei istorii extraordinare care, în ciuda scepticismului radical al heralzilor ocazionali care prevestesc iminenta alunecare în prãpastia României, se va produce.

Indiferent de ceea ce spunem ºi facem, istoria României continuã sã se desfãºoare, chiar dacã unii dintre concetãþenii noºtri judecã ceea ce se întâmplã în România prin prisma tragediilor greceºti, unde eroul, orice ar face, aleargã spre pieirea sa.

Cine credea, în 1914, cã peste patru ani România visatã devenea o realitate. ªi, totuºi, acest eveniment, care este ºi ziua noastrã naþionalã, a dovedit în timp tenacitate, spirit naþional ºi european, putere de sacrificiu ºi înþelegere pentru clipele grele prin care a trecut þara noastrã. A dovedit ºi dovedeºte pentru toþi românii lucizi, cã nimic nu este imposibil atunci când interesul naþional devine o realitate ce îi uneºte pe toþi, deasupra confruntãrilor politice, a deosebirilor confesionale ºi naþionale. Aºa s-a întâmplat la 1 Decembrie 1918, iar solidaritatea acelei zile poate fi recâºtigatã.

Vã mulþumesc.

Corneliu Vadim Tudor

#10569

Nu mi-o serbez niciodatã, poate ºi fiindcã ceea pentru cei mai mulþi dintre semeni este un prilej de bucurie, de petrecere, de planuri de viitor, pentru cei care se gândesc la rostul vieþii ºi al morþii, la sensul existenþei, reprezintã un motiv de tristeþe sufleteascã. A mai trecut un an din viaþa noastrã, drumeagul se face tot mai îngust ºi mai scurt, dar la capãtul lui ne aºteaptã o luminã mare, întâlnirea cu pãrinþii ºi toate celelalte fiinþe dragi care au plecat înainte ºi care sunt gazdele ºi ambasadorii noºtri în viaþa de apoi.

Ani de zile, în calendarele copilãriei ºi ale adolescenþei, ziua de 28 noiembrie nu marca decât naºterea unuia dintre clasicii marxist-leninismului, Friedrich Engels? nimic altceva, pentru ca treptat, treptat, întâi mai timid ºi pe urmã cu mai multã îndrãznealã, sã-ºi facã loc ºi o altã sãrbãtoare: Unirea Bucovinei cu România, frumoasã ºi binecuvântatã zi. Cernãuþii primilor ani de ºcoalã ai copilului Mihai Eminescu reveneau la patria-mamã!

Excepþional acel an 1918, cum nu mai fusese în toatã istoria noastrã decât anul 1600. De ce oare aceºti ani sunt niºte culmi ale istoriei noastre? Neîndoielnic, pentru cã aspiraþia unui organism viu este de armonizare, de întregire, de unificare. Aºa acþioneazã familiile Ñ a se vedea pilda biblicã a fiului risipitor. Aºa acþioneazã ºi popoarele Ñ cazul Italiei ºi Germaniei, în secolul XIX, dar ºi al altora. Aºa ar putea acþiona chiar ºi continentele, pentru cã ce este conceptul de _Eurasia,_ care se rosteºte tot mai insistent în ultimii ani, decât încercarea de a reface marea placã tectonicã a graiurilor indo-europene?

În multe momente, calitãþile native al unei naþii, forþa, rezistenþa, înþelepciunea ºi credinþa lor suplinesc deficienþele grave ale conducerii statale. Nu întâmplãtor, popoarele sunt comparate cu marile fluvii care îºi vãd de drumul lor, în pofida tuturor opreliºtilor ºi abaterilor. Atunci când se întâmplã ca liderii politici ºi militari sã fie valoroºi, iar conjuncþia astralã favorabilã, se petrec minuni ºi Dumnezeu umblã pe jos, printre oameni.

Într-o scrisoare adresatã din exil, la 30 decembrie 1975, marele ziarist care a fost Pamfil ªeicaru, luptãtor cu arma în mânã în rãzboiul pentru întregirea neamului, pentru ca, dupã cel de Al II-lea Rãzboi Mondial, ocupaþia stalinistã sã-l condamne la moarte în contumacie, povestea o întâmplare de un umor amar. Permiteþi-mi s-o reproduc, pentru a înþelege mai bine forþa instinctului care ordoneazã de multe ori lumea organicã: ”Trãiesc cu intensitate toate problemele þãrii. De aceea sunt, în emigraþie, un izolat. Am sã-þi spun o întâmplare menitã sã-þi lãmureascã felul meu de a mã comporta. Înainte de 1914, la regimentele de cavalerie venea, la anumite soroace, o

comisie de medici veterinari, care, dupã ce verifica rând pe rând caii, decidea care trebuie reformaþi ºi scoºi, deci, la licitaþie. La Regimentul 2 de Cavalerie (Roºiori), comandantul unui escadron s-a opus deciziei comisiei de a reforma 3 cai, ofiþerul socotindu-i, contrar vârstei pe care o aveau, cei mai buni cai din escadron. (...) Totuºi, ei au fost reformaþi, dar ofiþerul nu se resemna sã ajungã caii, a cãror vrednicie el o cunoºtea, pe mâna unor geambaºi care îi vor vinde oricui. Fiu al unui preot, el l-a convins pe tatãl lui sã-i cumpere, oferind un preþ mai mare decât l-ar oferi geambaºii. ªi caii au fost cumpãraþi de preot, care îi îngrijea cu iubire. Alesese un cal pe care îl folosea când pornea de ziua întâi a lunii pe la cãtunele pitulate sub subþioara dealului, cãtune ce formau parohia preotului. Pe un platou ce domina cãtunele comunei din apropierea Bârladului îºi avea drumul obiºnuit preotul sã-ºi viziteze enoriaºii. Cãlãrea liniºtit preotul, având la oblânc cãldãruºa, iar, într-o traistã, celelalte ustensile religioase. În dimineaþa acelei zile, pe platou fãcea exerciþii escadronul fiului sãu. La un moment datÒ Ñ continuã Pamfil ªeicaru Ñ ”trompeta sunã asaltul. Deodatã, calul popii ciuleºte urechile ºi o porneºte furtunos în galop, ajunge escadronul ºi îmbrânceºte pe ceilalþi cai, fãcându-ºi loc în primul rând, unde îºi avea el locul. Când comandantul a ridicat sabia, oprind asaltul, s-a întors cu calul sãu spre escadron, uimit vãzând cãlare pe preot în rând cu ceilalþi cãlãreþi. Îi venea sã râdã, dar s-a înduioºat, vãzând pe tatãl lui cum îºi ºtergea sudoarea de pe faþã, care pãstra urmele spaimei încercate în cursul galopului. Ceva similar încerc ºi eu când aud trompetele care comandã asaltul.Ò Ñ am încheiat citatul.

Am relatat aceastã scenã de viaþã pentru emoþia pe care o degajã. ªi preotul de þarã, ºi ofiþerul, ºi cãluþul s-au fãcut de mult oale ºi ulcele, dar de un lucru sunt sigur: cu astfel de fiinþe admirabile s-a fãurit România Mare!

Fenomenul istoric al unificãrii tuturor provinciilor româneºti era implacabil, nici o forþã din lume nu-l putea stãvili. Atunci n-a fost vorba numai de instinctul politic desãvârºit al unor politicieni Ñ care, desigur, a contat în mod deosebit, fiindcã ei luau deciziile Ñ, dar a fost vorba de ceva mai mult decât atât, de starea de spirit a populaþiei, de spiritul public, de descãtuºarea energiilor naþionale. Acelaºi elan nãvalnic îi animase pe români ºi la 1848, ºi la 1859, ºi la 1877.

Dând, astãzi, înapoi filmul existenþei noastre din ultimii 150 de ani, înþelegem cã fiecare eveniment a avut logica ºi rostul sãu ºi cã nu se putea întâmpla altfel decât s-a întâmplat. Istoria nu lucreazã cu ”dacãÒ ºi nici cu ”era cât pe-aciÒ. Istoria are resorturi ºi mecanisme cu valoare de legitate. Mã încumet sã spun cã, uneori, acestea nu sunt cu nimic mai prejos decât puterea legii gravitaþiei. Un simplu þãran neºtiutor de carte, dintre cei supranumiþi de presa internaþionalã ”fantomele albe de la MãrãºeºtiÒ, era mai racordat la reþeaua de înaltã tensiune a istoriei decât, sã zicem, Marchizul de Moustier, ambasador al Franþei la Constantinopol, în anii premergãtori lui 1877, care decreta: ”România nu va putea sã fie decât sau turceascã, sau ruseascã.Ò Uite cã profeþia lui sinistrã nu s-a adeverit, deºi, ca sã fim sinceri pânã la capãt, s-au strãduit unii sã facã România ruseascã în primii ani dupã 23 august 1944, aºa dupã cum depun eforturi alþii s-o facã turceascã acum, în primii ani dupã 22 decembrie 1989.

În straturile sale cele mai adânci, poporul n-a fost însã contaminat niciodatã, acolo apele sunt limpezi ºi albastre, iar petele de ulei ale poluãrii moravurilor nu pãtrund. Doamnelor ºi domnilor,

Din 1992, de când sunt senator, ºi pânã acum, am avut cinstea sã iau cuvântul de mai multe ori în faþa Camerelor reunite pentru a aduce omagiul Partidului România Mare la icoana preacuratã a zilei de 1 Decembrie. Nu mi-a plãcut niciodatã sã mã repet, cu atât mai mult cu cât 1 Decembrie 1918 este aidoma unui diamant, cu zeci de feþe ºi cu un potop de raze ºi scântei, aºa cã întotdeauna va fi câte ceva de spus, dacã nu în sensul descoperirii unor întâmplãri neºtiute, atunci, cu siguranþã, ca model de viaþã ºi ca pildã pentru viitorime.

De data aceasta, voi depune pe altarul acestei zile sfinte o mãrturie tulburãtoare, în speranþa cã vom înþelege împreunã mai bine cum s-au pregãtit milioanele de români pentru Unirea cea mare ºi veºnicã, ce talazuri fremãtau în toate provinciile noastre istorice, indiferent de vremelnica lor stãpânire. Decenii de-a rândul s-a tot afirmat de cãtre unii istoriografi cã decizia de a se organiza Marea Adunare Naþionalã de la Alba-Iulia a fost luatã în ultimul moment, întrucât existau informaþii cã adversarii noºtri din rãzboiul abia încheiat, ungurii, ar fi vrut sã bombardeze din avion Aradul, unde se preconiza proclamarea Unirii. Adevãrul era altul.

Am sã vã prezint acum un veritabil monument memorialistic, fãrã doar ºi poate fresca numãrul unu a României Mari, cea mai bogatã colecþie de autografe scumpe din tot ce are istoriografia noastrã. Puteþi lua ceea ce rostesc eu acum, nu ca pe un discurs, ci ca pe o comunicare ºtiinþificã, iar Parlamentul se cuvine a fi, mãcar o datã pe an, ºi o posibilã aulã academicã, într-o þarã care s-a cam sãturat, totuºi, de atâtea scandaluri.

Ceea ce aþi vãzut sub braþul meu este o ”Condicã de drumÒ sau o ”bucoavnãÒ, cum se spune în cronicile vechi, pe care un urmaº al lui Badea Cârþan a purtat-o, între anii 1914 ºi 1926, de la un capãt la altul al spaþiului românesc, ba chiar ºi prin strãinãtate, pentru a culege impresii de la oameni celebri ai vremii, dar ºi de la tot felul de notabilitãþi româneºti ºi strãine. Inimosul român se numea Vasile Popa ºi era din comitatul Turda Ñ Arieº. Pentru dârzenia cu care propovãduia pretutindeni convingerile sale naþionale, a fost arestat de peste 170 de ori ºi, în unele rânduri, chiar a fost aruncat în temniþã pe termen lung.

Am achiziþionat acest document extraordinar în urmã cu mai mulþi ani de la urmaºii acestui colindãtor neobosit ºi albumul, care numãrã peste 600 de pagini, va poposi în curând într-una dintre vitrinele muzeului Fundaþiei ”România MareÒ, pe care intenþionez sã-l întemeiez, mai ales în folosul tinerei generaþii, cu intrare gratuitã, fireºte, fiindcã ei, tinerii, trebuie crescuþi în cultul iubirii de patrie, la flacãra aceluiaºi naþionalism luminat care a privegheat din ceruri drumul tuturor corifeilor acestui neam. Noile generaþii trebuie sã ºtie cine sunt pãrinþii patriei ºi de ce sintagma ”mândria de a fi românÒ nu este câtuºi de puþin perimatã, ci, dimpotrivã, sporeºte în valoare pe mãsurã ce provocãrile ºi pericolele globalizãrii prost înþelese devin tot mai agresive.

Asistãm de câþiva ani buni, mai degrabã rãi, la fenomene grave de aculturaþie, la degradarea civilizaþiei, la poluarea folclorului naþional, la ofensiva prostului-gust ºi a unor emisiuni ºi spectacole jenante, aflate, parcã, într-o competiþie cu titlul ”Cine ºocheazã mai violentÒ sau ”Îþi baþi joc ºi câºtigiÒ. Nici nu ne dãm seama cât de mult conteazã toate aceste atentate la bunul-simþ pentru echilibrul sufletesc, ºi aºa destul de fragil, al unui popor biciuit de tot felul de alte nenorociri. Nu mai departe decât asearã, pe un post de televiziune particular, o reporteriþã transmitea din Riga prin telefon, citez din

memorie: ”În anul 1918, pe ruinele Imperiilor AustroUngar, Þarist ºi Otoman, ºi-au câºtigat independenþaÒ Ñ repet Ñ ”independenþa România ºi Letonia.Ò A difuza o asemenea eroare, în auzul câtorva milioane de oameni Ñ iatã ceva care ar trebui sã ne îngrijoreze. Fireºte, n- are rost sã mai precizez cã independenþa României s-a cucerit nu în 1918, ci în 1877, dar mã întreb: ce fel de ºcoalã au absolvit aceºti tineri ºi cum pot ei sã facã parte din suite oficiale, la nivel înalt?

Dar sã revin la aceastã carte de aur, cu paginile îngãlbenite de vreme, aºa dupã cum culoarea galbenã a osemintelor din gropniþele mãnãstireºti e cel mai bun semn de sfinþenie ºi de bunã mireasmã. Iatã ce nume mari se aflã la un loc aici, între copertele acestui album, anticipând sau, ulterior, constatând cu bucurie minunea dumnezeiascã a Unirii: George Coºbuc, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Luca Ion Caragiale (fiul marelui dramaturg), Nicu Filipescu, Take Ionescu, Pake Protopopescu, Delavrancea, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Vasile Lucaciu, ªtefan Cicio-Pop, Vasile Goldiº, Ionel I. C. Brãtianu, Constantin Brãtianu, A. C. Cuza, Constantin Argetoianu, dr. Ghe. Marinescu, sculptorii Frederic Storck ºi Dimitrie Paciurea, pictorul Nicolae Vermont, descoperitorul insulinei, Nicolae Paulescu, N. D. Cocea, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Dimitrie Gusti, Guilelm ªorban (autorul muzicii romanþei ”Mai am un singur dorÒ), Mihail Manoilescu, A. D. Hertz, Octav Onicescu, Costin Petrescu, Iosif Jumanca, tatãl viitorului istoric româno-american Fischer-Galaþi, Gheorghe Tãtãrescu, ambasadorul S.U.A. la Bucureºti, Charles Vopicka, ºeful misiunii militare franceze, generalul Henri Berthelot, dramaturgul Robert de Flers, membru al Academiei Franceze, Întâiul Patriarh al României, Miron Cristea, mitropolitul Basarabiei, Gurie, Wilhelm Fielderman, Ion Inculeþ, Iacob Negruzzi, Pan Halippa, compozitorii Timotei Popovici ºi Tudor Ciortea, Anghel Saligny, Stelian Popescu, Ioan Slavici, Nichifor Crainic, Ion Mihalache, Dimitrie Drãghicescu, principesa Bibescu, cei trei mareºali ai României, aflaþi la grade diferite atunci, Prezan, Averescu ºi Antonescu, generalulerou Eremia Grigorescu, probabil cel mai mare dintre toþi, Pamfil ªeicaru, Ovid Densusianu, tânãrul avocat Petru Groza, Nicolae Titulescu, Ion Pillat, Gala Galaction, matematicianul Sabba ªtefãnescu, protopopul Aurel Munteanu (cel care avea sã fie ucis de horthyºti, în mod bestial, dupã Dictatul de la Viena), arhitectul Petru Antonescu, inventatorul sonicitãþii, Gogu Constantinescu, pãrintele avionului cu reacþie, Henri Coandã, generalul Traian Moºoiu, Victor Eftimiu, Grigore Gafencu, Tudor TeodorescuBraniºte, Victor Babeº, Cincinat Pavelescu ºi mulþi alþii. Pe atunci nu existau la noi nici radio, nici televiziune. Mãrturiile se consemnau în scris cu creionul, sau cu stiloul inventat tot de un român, Petrache Poenaru, secretarul lui Tudor Vladimirescu. Vorba unui om de spirit: unii scriau idei de aur cu o panã de gâscã, alþii scriau idei de gâscã cu o panã de aur.

Îngãduiþi-mi sã extrag câteva dintre cele mai tulburãtoare cuvinte imortalizate aici, în acest catastif pentru viitorime, ca sã vedem împreunã ce gândea generaþia Unirii ºi dacã idealurile sale s-au îndeplinit întocmai. Precizez cã aceste însemnãri sunt unicat, deci într-un singur exemplar, nu se mai regãsesc nicãieri. Prin urmare, se cuvine sã facem ºi un act de restituire literarã ºi de crestomaþie istoricã.

”În curând, sã ne întâlnim la Alba-Iulia!Ò Ñ nota, la 13 martie 1915, un om mai puþin cunoscut.

”Trãiascã România Mare ºi sã ne întâlnim, în curând, la Alba-Iulia!Ò Ñ scria, la 16 aprilie 1915, un avocat. ”Trãiascã România Mare, a tuturor românilor!Ò Ñ îºi rostea crezul, la 22 iulie 1915, un om cu un nume predestinat, Mãrãºescu, dupã exact doi ani având loc bãtãlia de la Mãrãºeºti, care a schimbat soarta rãzboiului.

”Trãiascã România Mare!Ò Ñ nota, la 10 august 1915, scriitorul George Ranetti.

În aceeaºi zi, un anonim se ruga la ceruri, profetic: ”Sã dea Dumnezeu sã vedem Tricolorul român înfipt pe crestele Carpaþilor!Ò

În august 1915, Cincinat Pavelescu fãurea, cu cernealã roºie, o micã bijuterie, de bunã seamã o improvizaþie, dar istoria literaturii nu ºtia de existenþa ei: ”Poete, mai lasã iubirea/ªi murmurul clar de izvoare/ªi câmpul, ºi zarea, ºi firea/Nu asta îþi este menirea/ Ardealul când geme ºi moare.Ò

Îmi veþi permite sã elimin câteva pagini, pentru cã timpul este scurt. Vreau sã trec la ziua de 1 Decembrie, propriu-zis.

Prezent ºi la Alba-Iulia, cronicarul nostru itinerant culege impresii ºi gânduri de la protagoniºtii istoricului act, aidoma unui reporter frenetic din zilele noastre.

Pan Halippa, sosit din Basarabia proaspãt eliberatã, trage aceste concluzii: ”Astãzi, în 2 decembrie 1918, a doua zi dupã proclamarea Unirii tuturor românilor într-o singurã þarã, iscãlesc aici pentru Basarabia mea iubitã, ca vicepreºedinte al Sfatului Þãrii. Pan HalippaÒ Evident, nu puteau fi rataþi marii tribuni, care duseserã tot greul luptei cu opresiunea barbarã acolo, în Ardeal: existã aici, în acest album, care, cu siguranþã, a fost fulguit de ninsoarea uºoarã a începutului de iarnã ce se pornise în cetatea denumitã, prin vremuri, Apulum, ºi Alba Carolina, ºi Bãlgrad, douã pagini pe care se aflã, alãturi, semnãturile lui Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod ºi ªtefan Cicio-Pop. Cronicarul nostru probabil cã nu s-a putut apropia de eroii zilei chiar imediat, dar nu datoritã bodyguarzilor, care pe atunci nu existau, ci fiindcã la 1 Decembrie nu aveai loc sã arunci un ac, tãlãzuiau acolo peste 100.000 de români, aºa cã a avut acces lângã ei doar pe 3 decembrie.

Iuliu Maniu scria: ”Ziua istoricã sã fie începutul gloriei unitare a întreg neamului.Ò

Alexandru Vaida-Voievod: ”Cine iubeºte libertatea neamului sãu sã respecte ºi libertatea altor neamuri.Ò

ªtefan Cicio-Pop, acela care, dupã cum îmi mãrturiseau, în ianuarie 1982, þãranii din comuna Galtiu, de lângã Alba-Iulia, pe care îi filmam pentru Televiziunea Românã, stãtea afarã ºi reproducea, cu o voce tunãtoare, de leu, cãtre cei peste 100.000 de participanþi, toate hotãrârile luate în acea zi de 1 Decembrie în Sala Cazinei Militare. În albumul de faþã el avea sã scrie: ”Doresc fiecãrui român fericirea ce am simþit-o eu în ziua memorabilã de 18 noiembrie (pe stil vechi), 1 Decembrie 1918 (pe stil nou), la orele 12,00 amiazã, când s-a proclamat unirea noastrã cu România. Semneazã: ªtefan Cicio-Pop, fostul vicepreºedinte al Consiliului Naþional Român din Ungaria ºi Transilvania.Ò

Apar ºi primele accese xenofobe, cu totul regretabile, un oarecare dr. Cassiu scriind: ”Afarã cu strãinii!Ò

La 5 ianuarie 1919, generalul Henri Berthelot, ºeful misiunii militare franceze, scria, în limba românã, doar trei cuvinte care anticipau Tratatul de Pace de la Trianon: ”Trãiascã România Mare!Ò

O altã mãrturie extrem de preþioasã de care cronologia relaþiilor româno-americane trebuie sã þinã seamã de acum înainte este urarea pe care ambasadorul S.U.A. la Bucureºti Ñ sau ministru, cum se numea pe atunci Ñ Charles Vopicka, o scria, în limba englezã, la 13 ianuarie

1919: ”Fie veºnicã prietenia dintre România Mare ºi iubita mea þarã, Statele Unite ale Americii!Ò

Aici deschid o micã parantezã, pentru a reaminti mesajul public adresat românilor de secretarul de stat al S.U.A., Robert Lansing, la 15 noiembrie 1918, prin care le aducea acestora la cunoºtinþã sprijinul preºedintelui Woodrow Wilson pentru Unirea Transilvaniei cu România.

Din pãcate nicãieri în România nu a fost ridicat, timp de 83 de ani, nici mãcar un bust pentru vreunul dintre politicienii ºi militarii strãini care ne-au dat atunci un ajutor atât de preþios. Mã refer, în special, la cei americani, francezi, britanici ºi, de ce nu, italieni.

Revin la album. La 12 mai 1919, Aurel Sterca-ªuluþiu, stabilit în Ploieºti, consemna ceva antologic, care azvârle curcubeul mândriei naþionale înapoi, în istorie, pânã la 1848: ”O, de-ar fi în viaþã tatãl meu, prieten ºi tovarãº de tinereþe al lui Avram Iancu, ºi strãmoºii mei care, de dorul triumfului românesc, s-au înmormântat între lacrimi ºi dureri, ce imensã bucurie ar simþi vãzând cu ochii strãlucirea visului lor împlinit.Ò

Doamnelor ºi domnilor, aceasta este, în câteva autografe scumpe, mica Evanghelie a Albei-Iulii. Ceea ce mi se pare cu adevãrat remarcabil nu este numai faptul cã un simplu om a avut ideea genialã sã o alcãtuiascã, ci ºi, în egalã mãsurã, minunea cã acest document s-a pãstrat timp de peste 70 de ani.

Pentru formaþiunea pe care o conduc ºi care se numeºte chiar România Mare, toate aceste gânduri ºi urãri reprezintã o dovadã vie cã eroismul nu moare, cã patriotismul se transmite din generaþie în generaþie, ca o torþã olimpicã aprinsã de la razele Soarelui.

Fãrã de moarte este porunca datã de dascãlul nostru, al tuturor, Nicolae Iorga, în momentele premergãtoare furtunii din 1940, care avea sã îl ºi înece: ”Înapoi, la Naþiune!Ò

Astfel vom spune ºi noi, dupã modestele noastre puteri: Înapoi, la obârºii, pentru a avea forþa de a merge înainte! Înapoi, la limba românã, pe care încearcã sã o mutileze vampirismul unui comerþ care ne otrãveºte fântânile sufletului. Atunci veþi vedea, bunãoarã, cã nu e nici o ruºine sã spui _Ardeal_ , întrucât acesta este un strãvechi cuvânt românesc, cu rãdãcini indo-europene, ”ardÒ însemnând în limba persanã pãmânt. Nu noi am luat cuvântul Ardeal de la unguri, ci ungurii l-au luat de la noi; tot astfel, nu e un pãcat sã folosim cuvântul ”tovarãºÒ, care nu este nici rusesc, nici comunist, ci provine din latinã, iar în dialectul istroromân ”tovarãºÒ semnificã un om care are o sarcinã.

Aºa dupã cum aþi vãzut, astãzi, în aceastã zi festivã, nu am polemizat cu nimeni ºi nu am fãcut ceea ce se cheamã îndeobºte politicã de partid. Momentul e prea frumos ºi înãlþãtor ca sã îl pângãrim cu certuri sterile, de care nu duc lipsã ºedinþele Parlamentului în celelalte zile ale anului. Acest moment poate constitui un prilej de reconciliere naþionalã.

Þara trãieºte greu ºi, ceea ce este de neiertat, unii încearcã sã ne facã þãndãri ºi simbolurile naþionale, sã ne impunã o viziune nesãnãtoasã, pe care nu ºtiu cine le-a bãgat-o în cap. Nici o raþiune politicã, diplomaticã sau economicã nu justificã trãdarea interesului naþional, fie ea poleitã cu tot felul de justificãri meºteºugite.

Partidul România Mare îºi anunþã, din nou, ataºamentul faþã de harta sacrã de la 1 Decembrie 1918. Da, vrem înapoi, pe cale paºnicã, ºi Basarabia, ºi Bucovina de Nord, ºi Herþa, ºi Insula ªerpilor! Acestea au fost, sunt ºi vor rãmâne de-a pururi teritorii româneºti ºi nici un stat din lume nu poate clãdi nimic pe minciunã ºi pe teritoriile luate în baza tratatului, pactului dintre Hitler ºi Stalin.

Ni se tot spune sã nu încãrcãm agenda comunitarã cu asemenea probleme, dar uite cã Germania ºi-a vãzut visul cu ochii, ºi bine a fãcut cã s-a unificat, iar premierul Spaniei, Jose Maria Aznar, afirmã cã þara lui nu va renunþa niciodatã la Gibraltar Ñ ºi aici, mesajul venit de la înaintaºi este respectat cu sfinþenie, fiindcã aºa le-a poruncit urmaºilor sãi regina Castiliei, Isabela Catolica.

Partidul România Mare mulþumeºte comunitãþii internaþionale pentru contribuþia adusã la eliberarea din temniþa de la Tiraspol a senatorului Ilie Ilaºcu, dar reamintim cã acolo mai sunt închiºi alþi trei camarazi ai acestuia, drept pentru care cerem punerea lor neîntârziatã în libertate. E vorba de Tudor Petrov-Popa, Andrei Ivanþoc ºi Alexandru Leºco.

Da, vrem înapoi tezaurul þinut ostatic de ruºi ºi e bine ca lumea sã o ºtie, aceastã comoarã are o valoare actualizatã de circa 38 de miliarde de dolari, fãrã a mai socoti valoarea istoricã ºi sentimentalã.

Stimaþi politicieni, înainte de a semna tratate înrobitoare, care nici mãcar nu ne aduc vreun avantaj de altã naturã, gândiþi-vã la refuzul marelui Iuliu Maniu de a prelua preºedinþia Consiliului de Miniºtri, dupã demisia demnã a lui Ionel I. C. Brãtianu, care, în 1919, a pãrãsit Sala Oglinzilor de la Versailles, trântind uºile. Motivul refuzului demn al lui Iuliu Maniu, care nu mai fusese prim-ministru pânã atunci ºi omeneºte vorbind, avea motive ºi tentaþii sã îºi treacã în palmares o asemenea înaltã dregãtorie, a fost forþarea notei, pentru a se semna Tratatul cu Austria: ”Sã ºtiu cã mi se taie mâinile ºi nu pot iscãli un asemenea tratat!Ò Ñ a spus Maniu.

Da, vom apãra cu arma în mânã, dacã va fi nevoie, Transilvania noastrã strãbunã, leagãnul poporului român.

Da, nu vom permite nimãnui sã îi umileascã pe români la ei acasã ºi sã transforme þara lui Eminescu ºi Enescu într-o colonie strãinã, într-un bazar oriental, unde se furã ºi se tâlhãreºte la lumina zilei ºi unde se împuºcã oamenii în cap, iar copiii noºtri devin pradã a pedofililor ºi criminalilor!

Da, vom demasca toate acþiunile Mafiei bãºtinaºe ºi ale Mafiei strãine, de jefuirea patrimoniului naþional, pe care le vom trata ca pe veritabile acte de terorism.

Este inadmisibil ca poporul român sã trãiascã pe timp de pace mai rãu decât a trãit în decursul celor douã rãzboaie mondiale. Ni se rãsucesc morþii în morminte la aflarea veºtii cã zãcãmintele de aur de la Roºia Montanã, din Maramureº ºi din alte zone ale þãrii au încãput pe mâna unor mercenari, în vreme ce copiii românilor au ajuns strãvezii de foame ºi de mizerie.

”1.000 de latifundiari nu fac o naþiuneÒ Ñ spunea Mihail Kogãlniceanu. Tot astfel ºi azi, 1.000 de miliardari nu fac o naþiune, ci o desfac, o pun pe catafalc.

Partidul România Mare îºi exprimã, în încheiere, încã o datã, voinþa fermã de a contribui la aderarea României la Uniunea Europeanã ºi la N.A.T.O.

Doamnelor ºi domnilor, se aproprie sãrbãtorile de iarnã. La noi, acestea încep cu Sfântul Andrei Ñ patronul spiritual al poporului Român, întâiul chemat de Iisus Christos, apostolul care ne-a evanghelizat. E util de ºtiut cã acea cruce pe care el a fost rãstignit se aflã pe drapelul Marii Britanii, reprezentând Scoþia Ñ simbol dus, pesemne, de pe meleagurile noastre de un mare popor al lumii vechi, celþii.

ªtiþi când voi crede eu cã va începe renaºterea moralã a poporului Român ºi vom avea ºansa sã ieºim din criza gravã care ne face sã ne pierdem sufletul? Atunci când nu se va mai depune atâta efort pentru

amenajarea a tot felul de parcuri, ºi distracþii, ºi de orori sub semnul lui Dracula, pe milioane ºi milioane de dolari, iar cei rãspunzãtori de ministere ºi de administraþie se vor preocupa sã amenajeze locuri de pelerinaj pentru români ºi strãini în acele zone ale Dobrogei care mãrturisesc lucrarea ºi vieþuirea pe meleagurile noastre a douã personalitãþi copleºitoare ale Antichitãþii: Sfântul Apostol Andrei ºi poetul Ovidiu. Atunci, da, vom redeveni demni de numele de ”urmaºi ai RomeiÒ ºi de ceea ce Chataubriand numea ”Geniul CreºtinismuluiÒ.

Este bine sã spunem ºi sã repetãm, ori de câte ori va fi nevoie, cã România este una dintre puþinele þãri din lume care nu au cunoscut rãzboaie religioase, iar aºa ceva spune multe despre virtuþile noastre de toleranþã ºi de omenie. Nimeni nu are obiceiuri de Crãciun mai frumoase decât românii. Se apropie întâiul Crãciun al celui de-al III-lea mileniu creºtin. În viscolirea de clopote care va vesti Naºterea Mântuitorului, în mãreþia imperialã a brazilor împodobiþi cu globuri de rubin, în pâlpâirea lumânãrilor din colaci ºi în freamãtul pluguºorului ºi al stelei poleite, ne ghemuim cu genunchii sufletului la gurã ºi ne facem copii din nou, tânjind dupã mângâierea ºi sãrutul mamei. Dar mai avem o mamã binefecãtoare, care nu are moarte: România noastrã eternã. Dumnezeule, nu-Þi întoarce faþa de la ea!

Astãzi, de umila mea zi de naºtere, mi-aº da tot restul zilelor ca jertfã, numai sã îmi ºtiu þara fericitã. ”Azi poate Þara sã stea la cinã Scapãrã stele peste Ardeal Ziua aceasta creºte-n luminã Sfinþind o gintã ºi-un ideal. Trãiascã pururi fala strãbunã Marea Unire ºi spiritul sãu! Glorie þie, Patrie bunã Atât la bine, cât ºi la rãu! Iubire, pace ºi sãnãtate La toþi de faþã ºi viitori! Trãiascã Þara în libertate ªi steagul sacru în Trei culori!Ò

Maria Petre

#36896

## **Doamna Maria Petre:**

Domnilor preºedinþi, Doamnelor ºi domnilor miniºtri, Doamnelor ºi domnilor senatori ºi deputaþi, Onoraþi invitaþi,

Avem privilegiul de a sãrbãtori împreunã 83 de ani de la crearea statului unitar al României. Au fost 83 de ani de istorie zbuciumatã, procesul de modernizare a þãrii fiind brutal distorsionat de prea mulþi ani de dictaturi succesive. Lipsa de respect pentru valorile culturale ºi fundamentale istorice, pe care se întemeiazã orice viitor ce meritã atributul de progres, a mers pânã la anularea excepþionalitãþii zilei de 1 Decembrie în evoluþia þãrii ºi a neamului nostru. Repusã în drepturi imediat dupã Revoluþia din Decembrie 1989, ziua aceasta a devenit, aºa cum era normal, Ziua Naþionalã a României.

Aniversarea Zilei Naþionale este prilej de sãrbãtoare, dar ºi moment de evaluare. În orice caz, evaluarea este obligatorie pentru noi, cei care în acest moment avem privilegiul ºi datoria sã reprezentãm cetãþenii României din primul an al secolului al XXI-lea. În þarã este prea multã neliniºte, nesiguranþã, suferinþã, de care noi nu avem voie sã uitãm nici în aceastã ºedinþã solemnã dedicatã aniversãrii.

ªi pânã la 1 Decembrie 1918 ºi dupã, nenumãraþii eroi cunoscuþi ºi necunoscuþi au visat ºi au încercat sã îºi îndeplineascã visul, acþionând. În tot ceea ce au fãcut, s-au bazat pe solidaritate, pe unitatea celor cu care ºi pentru care acþionau.

Nu mã îndoiesc cã am asentimentul tuturor celor aflaþi în aceastã salã pentru o evaluare, care trebuie sã priveascã ºansele de viitor ale României, pe seama situaþiei reale din acest moment. Fãrã îndoialã, România se aflã în faþa unei ºanse la fel de excepþionale ca cea care a îngãduit crearea statului unitar. Facem parte, în mod cert, din generaþiile care vor vedea integrarea statului român în Uniunea Europeanã. Nici greutãþile de moment, nici mãcar greºelile trecãtoare nu pot anula apartenenþa noastrã culturalã la spaþiul european, spaþiu care ar rãmâne mai sãrac ºi mai slab fãrã România.

Poate cã ceea ce a împiedicat realizarea tuturor dezideratelor exprimate în ziua de 1 Decembrie 1918 este cã ne-am bazat prea mult pe speranþã ºi mai puþin pe acþiune. Acest lucru a îngãduit sã ne supunem istoriei zonei, ºi nu sã o clãdim noi.

De data aceasta, lucrurile nu trebuie sã mai stea aºa. Învãþãm sã acceptãm alianþele oportune, solidaritãþile politice necesare, suntem obligaþi sã acþionãm pe baza cerinþelor ºi principiilor lor. Nu ne lipseºte nici inteligenþa, nici curajul. Ceea ce mai trebuie sã învãþãm este rigoarea statului de drept, respectul pentru lege ºi, mai ales, respectul pentru cetãþenii României.

Nici un om lucid ºi drept nu a pus vreodatã la îndoialã apartenenþa noastrã la cultura europeanã. Numai cã, dincolo de culturã, Europa Occidentalã ºi-a creat un tip de civilizaþie bazat pe statul cetãþenilor. Fondate pe concepþia conform cãreia puterea politicã provine de la poporul suveran, acestea au adoptat principii de funcþionare ºi moduri de organizare care încurajeazã puternic membrii societãþii civile sã intervinã în treburile publice în calitatea lor de cetãþeni activi.

Organizare a expresiei populare, ale aºteptãrilor societãþii civile, este o caracteristicã atât de fundamentalã a formulei politice a democraþiei, încât, încãlcând-o, i-am schimba natura. Suntem obligaþi sã creãm un spaþiu public care sã dea naºtere unei noi forme de sociabilitate proprie democraþiilor, pentru a nu eºua în ceea ce avem de întreprins.

ªi aceastã zi specialã este un bun prilej sã exersãm crearea acestui spaþiu public comun, putere-cetãþeni, bucurându-ne ºi sãrbãtorind împreunã. Dincolo de convingerea cã pânã la urmã vom reuºi sã valorificãm oportunitatea istoricã deschisã de procesul de lãrgire a Uniunii Europene, suntem obligaþi sã analizãm motivul esenþial al rãmânerilor în urmã. Greºelile sunt criticabile, vinovãþiile de lãcomie economicã sau fãþãrnicie politicã trebuie pedepsite, dar nimic nu ne poate face mai mult rãu decât teama de schimbare, teama de acþiune sau ascunderea adevãrului.

Nevoia pragmaticã de a continua programele de guvernare bazate pe proiecte de lungã duratã, vizând construcþii durabile ºi profund integrate în zone din ce în ce mai vaste, nu trebuie sã meargã pânã la estomparea diferenþelor ideologice, pentru cã o logicã poate fi creatã din orice, nu constã în adevãrul sau falsitatea unei idei, ci în mijloacele de aplicare practicã a ideii.

Schimbãrile profunde din societatea româneascã, care au modificat valorile fundamentale de coeziune socialã, ba chiar au nãscut întrebãri despre cele de coeziune naþionalã, fac imposibil simplul control social ºi necesitã medierea ºi chiar arbitrajul imperativ al politicului, pentru

a rezolva conflictualitatea socialã astfel exacerbatã, asigurând perenitatea colectivitãþii. Politicului îi revine datoria sã pãstreze ºi în modernitate ceea ce au reuºit generaþiile din anul 1918. Purtãm aceastã uriaºã responsabilitate, care însã nu trebuie sã sperie acþiunea.

Societate mai degrabã tradiþionalã decât modernã, mai exact, tradiþionalã, prin componentele sale sociale, ºi imitativ-modernã, prin construcþiile sale instituþionale, adesea vidate de conþinut, societatea româneascã are de recuperat acest handicap în faþa progresului, pentru cã, în domeniul accesului în politicã, puterea oficialã continuã sã fie selecþionatã dintr-un spaþiu de reprezentativitate politicã latentã, bazat pe înrudire în toate conotaþiile sale negative: interese, rudenii etc., ºi mai puþin pe competenþã.

Domeniu eminamente tratat cu dispreþ de elitã ºi, mãcar din acest motiv, absolut ilogic, fãcut responsabil de toate relele societãþii, politicul menþine un ecart inacceptabil pentru progres între realitatea puterii ºi scena sa centralã aparentã. Într-o societate normalã, responsabilitatea ne priveºte pe fiecare, cu atât mai mult elita, în sensul ei cel mai larg, chiar dacã vina pentru o situaþie punctualã ºi temporarã nefavorabilã priveºte doar clasa politicã.

Am preferat aceastã analizã a stãrii societãþii româneºti unei declaraþii solemne, pentru cã nu existã zi mai potrivitã pentru a accepta erorile pe care le-am fãcut pânã acum, înþelegându-le ºi învãþând din ele, decât aceastã zi cu totul deosebitã.

Deoarece credem în valorile democraþiei, ale spaþiului sãu public, privilegiind relaþia cu cetãþenii, faþã de multele ºi dureroasele probleme pe care le au de înfruntat aceºtia din urmã, modul nostru de sãrbãtorire a Zilei Naþionale a îmbrãcat aceastã formã specialã.

Dar nu putem încheia aceastã intervenþie dintr-o ºedinþã solemnã dedicatã Zilei Naþionale fãrã sã reiterãm credinþa noastrã în reuºita eforturilor pentru integrarea europeanã. Împreunã cu toþi cetãþenii României, vom întregi Europa, fãcând-o mai frumoasã, mai umanã, mai solidarã.

La mulþi ani, cetãþeni ai României mileniului trei!

Puiu Haºotti

#43859

## **Domnul Puiu Haºotti:**

Excelenþele voastre, Dinstinºi oaspeþi, Doamnelor ºi domnilor miniºtri, Domnilor preºedinþi, Doamnelor ºi domnilor parlamentari,

A evoca astãzi faptul petrecut la 1 Decembrie 1918 nu este doar un gest îndreptãþit istoriceºte, ci ºi o datorie moralã. Ceea ce s-a întâmplat la mãrita Mare Adunare Naþionalã de la Alba-Iulia a fost un moment unic în istoria poporului român, o stare de graþie, o încununare a strãdaniilor multor generaþii de români, între care a strãlucit generaþia întregitorilor, cum o denumea Nicolae Iorga.

Corolar firesc al unui proces istoric de duratã, precedat de unirea Basarabiei ºi Bucovinei cu Regatul României, actul întregitor de la 1 Decembrie 1918 s-a fãcut pentru cã un popor întreg a voit-o, întâi, ºi apoi pentru cã Unirea nu înfãþiºeazã decât îndeplinirea fireascã a unei idei pe care au pãstrat-o veacurile.

Atunci, la 1 Decembrie 1918, românii au avut parte de o mare ºansã istoricã ºi au ºtiut sã o fructifice, dar nicidecum nu s-a fãcut diplomaþie în jurul ideii româneºti. Aceastã idee s-a impus ca un imperativ categoric. Diplomaþia nu a fãcut decât sã tragã concluziile unui proces istoric. Regatul reîntregit al României nu a fost o creaþie artificialã, produsã la masa tratativelor într-un moment de crizã al echilibrului mondial. Atunci, la AlbaIulia, a apãrut ceasul unic, cum spunea tot Nicolae Iorga, ºi românii au fost conºtienþi de aceasta.

”România nu cere, de fapt, decât o _restitutio in integrumÒ_ Ñ spunea Ionel Brãtianu, artizanul operei de la 1918 Ñ ”ea nu are ambiþia unor cuceriri aiurea, România se ridicã doar pentru a elibera pe fraþii sãi, care dintotdeauna au fost uniþi cu ea prin cele mai strânse legãturi.Ò

Aceasta a fost ideea politicã de fond a României unite, puternicã, garantã a pãcii ºi a înþelegerii în Europa. Documentele vremii, discursurile oamenilor politici implicaþi dovedesc cu prisosinþã cã Unirea nu a fost fãcutã sub presiunea evenimentelor. Cei 1.228 de delegaþi prezenþi la Alba-Iulia au reprezentat, practic, întreaga suflare româneascã din Transilvania, Banat ºi þãrile româneºti din þara ungureascã. Delegaþi aleºi în circumscripþii electorale din toate judeþele, delegaþi ai tuturor organizaþiilor politice, economice, culturale, religioase, militare româneºti.

Vasile Goldiº, în preambulul ”Declaraþiei de unire cu þaraÒ, afirmã cã: ”Dupã drept ºi dreptate, românii din Ungaria ºi Transilvania, împreunã cu teritoriile locuite de dânºii, trebuie sã fie uniþi cu Regatul României.Ò Iar în discursul þinut în Sala tronului din Palatul regal, la 14 decembrie 1918, acelaºi Vasile Goldiº declara: ”Sire, unirea tuturor românilor într-un singur stat a trebuit sã vie. Ea s-a înfãptuit prin suferinþã ºi sacrificii. Istoria se face prin legile þãrii, mai presus de orice putere omeneascã, dar obiectul ºi mijlocul acestei legi este bietul om muritor. Fericiþi suntem noi, românii de astãzi, cã prin noi istoria sãvârºeºte actul mãreþ al unirii tuturor românilor într-un singur stat, ºi preafericiþi suntem cã norocul tocmai a destinat statului român domnirea unui rege mare, care a înþeles chemarea sfântã a istoriei ºi s-a fãcut conducãtor al sufletului românesc.Ò

Unirea clãditã sub sceptrul lui Ferdinand Întregitorul a fost în asentimentul întregului neam românesc. Elocvente sunt, în acest sens, cuvintele lui Ionel Brãtianu, care se adresa fraþilor transilvãneni: ”Vã aºteptam de 1.000 de ani ºi aþi venit ca sã nu ne mai despãrþim niciodatã! Sunt în viaþa unui neam clipe de fericire atât de mari, încât ele rãscumpãrã veacuri întregi de suferinþã.Ò

ªansa unirii a oferit ºi ºansa de a opta. Neam vitregit de istorie, dar iubit de Dumnezeu, românii au înþeles sã nu repete greºelile unui trecut comun, trista experienþã a vieþuirii într-un stat în care a existat o presiune etnicã. Astfel, încã din ”Rezoluþia Marii Adunãri Naþionale de la Alba-IuliaÒ sunt stipulate clar principiile fundamentale la alcãtuirea noului stat românesc: deplina libertate naþionalã pentru toate popoarele conlocuitoare; fiecare popor se va instrui, administra ºi judeca în limba sa proprie, prin indivizi din sânul sãu, ºi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare ºi la guvernarea þãrii în proporþie cu numãrul indivizilor ce o alcãtuiesc; egalã îndreptãþire ºi deplina libertate în autonomia confesionalã pentru toate confesiunile de stat; înfãptuirea desãvârºitã a unui regim curat democratic pe toate terenurile vieþii publice; votul obºtesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporþional pentru ambele sexe în vârstã de 21 de ani; reprezentarea în comune, judeþe ori Parlament; desãvârºita libertate de presã, asociere ºi întrunire, libera propagandã a gândurilor omeneºti. Aceste tendinþe profund democratice, europene, liberale sunt clar afirmate ºi

de oameni politici implicaþi în aceste evenimente. Astfel, tot Vasile Goldiº spunea cã: ”Unirea tuturor românilor într-un singur stat numai atunci va fi statornicitã ºi garantatã prin istoria viitoare a lumii, dacã va rãspunde tuturor îndatoririlor impuse prin noua concepþie a vieþii, prin duhul vremurilor noi. Aceastã nouã concepþie a vremii ne va inspira datoria sã nu pedepsim progenitura pentru pãcatele pãrinþilor ºi, ca urmare, va trebui sã asigurãm tuturor neamurilor ºi tuturor indivizilor conlocuitori pe pãmântul românesc aceleaºi drepturi ºi aceleaºi îndatoriri. Sã jurãm credinþã, de aici înainte, numai naþiunii române, dar, tot atunci, sã jurãm credinþã ºi civilizaþiunii umane.Ò Iar Iuliu Maniu rosteºte aceste cuvinte de o actualitate deplinã: ”Voim sã asigurãm libertatea pentru toþi ºi dezvoltarea pentru toate popoarele conlocuitoare, nu voim pe acest pãmânt al României Mari sã întronãm libertatea naþionalã pentru toþi, voim ca fiecare naþiune sã se poatã cultiva în limba ei, sã se roage lui Dumnezeu în credinþa ei, sã cearã dreptate în limba ei. Noi, care am vãrsat lacrimi vãzând limba noastrã scoasã din ºcoli, biserici, justiþie, nu o vom lua altora, nu vom lua putinþa vieþii de la alþii, nu voim sã trãim din sudoarea altora, pentru cã noi putem trãi din vrednicia ºi puterea noastrã, prin munca noastrã. Numai printr-un regim democratic putem întãri þara româneascã, mai ales când trebuie sã þinem seama de cerinþele vieþii moderne de stat.Ò

În rãspunsul sãu la acest discurs pe care Vasile Goldiº l-a þinut pe 14 decembrie 1918, în Sala tronului din Palatul Regal, regele României, Ferdinand Întregitorul, reitereazã aceleaºi idei, prin douã emoþionante fraze: ”În numele românilor din vechiul regat, din Basarabia ºi din Bucovina, astãzi uniþi, cu profundã recunoºtinþã privesc hotãrârea fraþilor noºtri de peste Carpaþi de a desãvârºi unitatea naþionalã a tuturor românilor ºi declar pe veci unite cu Regatul României toate þinuturile locuite de români de la Tisa pânã la Nistru.

Pe acest temei al unei puternice democraþii ºi al vieþii frãþeºti între popoare vom rãspunde întotdeauna simþãmintelor aliaþilor noºtri, alãturi de care am luptat pentru marea cauzã a dreptãþii ºi libertãþii în lume.Ò

Actul Unirii de la Alba-Iulia comportã semnificaþii deosebite, toate însã subliniind ideea fundamentalã a împlinirii unui destin. Poate cele mai potrivite ºi actuale cuvinte ar fi cele ale lui Nicolae Iorga: ”Ceea ce ne dezbinã poate fi pentru o zi, dar ceea ce ne uneºte este pentru totdeauna.Ò

Dar tot astãzi, de Ziua Naþionalã, avem obligaþia sã ne întrebãm de ce construcþia statalã a durat doar 22 de ani? Am fost pe deplin vrednici de România Mare? Cum s-a putut ca doar într-un singur an, 1940, sã avem atâtea eºecuri, cât de vinovatã a fost clasa politicã care lupta prea adesea pentru mize meschine, care avea prea adesea discursuri demagogice, care s-a supraapreciat, inclusiv în domeniul politicii externe? Cât de mult a influenþat destinul României cã armata noastrã nu s-a opus deloc celor douã dictate de la Viena ºi RibbentropMolotov? Eu cred cã mult, foarte mult. Fãrã nici o îndoialã, putem afirma cã, dacã în 1918 s-a realizat un act de progres istoric, cu deschidere largã cãtre împlinirea dezideratelor de dezvoltare pe toate planurile, a naþiunii române, în 1940 s-a produs un fenomen invers, de regres istoric. Prejudiciile grave aduse poporului român s-au extins pe o arie largã ºi au avut efecte de lungã duratã, unele chiar pânã în ziua de astãzi. Avem obligaþia sã învãþãm din momentele noastre de glorie, dar, deopotrivã ºi din cele de rãtãcire ºi slãbiciune. Altminteri, riscãm sã pierdem dreptul de a vorbi despre istorie, dacã nu înþelegem lecþia ei. Totodatã, Ziua Naþionalã ar trebui sã fie o zi a pioºeniei, a concordiei, a curãþeniei morale, o zi lipsitã de demagogie comemorativã, cum deseori se întâmplã, fapt ce reflectã expresia unei pietãþi false. Trebuie sã ne plecãm frunþile în faþa înaintaºilor noºtri care, cu puteri ºi mijloace mai puþine decât ale noastre, au înfãptuit marea unire. Permiteþi-mi sã închei cu memorabilele ºi, astãzi, cu atât mai pilduitoarele cuvinte ale lui George Brãtianu: ”Întorcându-ne la izvorul pururi limpede al istoriei naþionale, sã ºtim sã culegem din experienþa veacurilor de încercãri, de nãpastã ºi de suferinþã ale strãmoºilor, încrederea lor statornicã ºi sacrã în menirea ºi puterile acestui neam. Peste greutãþile prezente ºi ameninþãrile viitoare, dincolo de îngrijorãrile ce ne cutremurã, lecþia trecutului ne întãreºte în credinþa cã nimic nu este pierdut cât timp pãstrãm neînduplecatã ºi neºtirbitã conºtiinþa legãturii veºnice dintre acest neam ºi pãmântul sãu.Ò

Vã mulþumesc.

Becsek-Garda Dezideriu Coloman

#53550

## **Domnul Becsek-Garda Dezideriu Coloman:**

Domnilor preºedinþi, Doamnelor ºi domnilor miniºtri, Doamnelor ºi domnilor senatori ºi deputaþi, Stimaþi invitaþi,

Fiecare popor îºi are sãrbãtorile lui naþionale, care sunt menite sã comemoreze evenimente istorice sau politice hotãrâtoare pentru trecutul, prezentul ºi viitorul þãrii. Evenimentul considerat a fi cel mai însemnat pentru poporul român este adoptarea actului de la Alba-Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918. În istoria poporului român, strâns legatã de istoria popoarelor cu care a venit în contact în decursul secolelor, aceastã zi are o semnificaþie nu doar pentru români, ci ºi pentru noi, maghiarii. Viziunile existente azi despre trecut sunt diferite, dar noi considerãm cã în aceste diferenþe ar trebui sã cãutãm ceea ce este totuºi comun, ceea ce ne leagã.

În ziua de 1 Decembrie 1918, de la tribuna adunãrii populare, vorbitorii, lideri ai populaþiei româneºti din Ardeal ºi Banat, au declarat rãspicat: ”Românii nu vor, sub nici un chip, sã devinã din asupriþi, asupritori.Ò În declaraþia adoptatã cu aceastã ocazie s-a repetat cã toate comunitãþile naþionale din aceste teritorii trebuie sã se bucure de egalitate în drepturi ºi în tratament. S-a declarat atunci cã toate popoarele conlocuitoare au dreptul la deplina libertate naþionalã, la instruirea în limba maternã ºi cã sunt îndreptãþite de a se judeca ºi administra în limba maternã prin indivizi din sânul lor. Din pãcate, aceste declaraþii au rãmas simple afirmaþii. Atât în perioada interbelicã, cât ºi în cea de dupã Al Doilea Rãzboi Mondial, puterea de la Bucureºti nu a înþeles sã respecte aceste promisiuni. Mai mult chiar, s-a atentat, de multe ori cu succes, la existenþa unor instituþii fundamentale pentru pãstrarea identitãþii culturale ºi naþionale, cum ar fi ºcoli, biserici, asociaþii culturale ºi ºtiinþifice, ºi, nu în ultimul rând, sistemul universitar de învãþãmânt ºi cercetare în limba maghiarã.

Dupã 1989, am sperat cã lucrurile vor lua o întorsãturã favorabilã, cã, în sfârºit, ne vom îndrepta nu spre întunericul Orientului, ci spre lumina Apusului. Într-adevãr, s-au fãcut anumiþi paºi în aceastã direcþie. Teoretic, ni s-au recunoscut unele drepturi. Din pãcate însã, existã o mare prãpastie ce desparte teoria de practicã. Existã, nu-i aºa, o lege care ne dã dreptul, limitat, de a vedea

numele localitãþilor scrise în limba noastrã maternã ºi existã, nu-i aºa, localitãþi unde primarul sfideazã legea ºi refuzã declarat sã o aplice ºi totuºi nici o autoritate a statului nu intervine. Mai mult decât atât, în ultima vreme se fac tot soiul de declaraþii halucinante despre disoluþia autoritãþii statului în judeþele Harghita ºi Covasna. Interesant este cã nici unul din înalþii demnitari care alarmeazã populaþia de bunã-credinþã cu tot soiul de chestiuni inventate, nici unul dintre ei, deci, nu a fãcut cel mai simplu demers legal, acela de a se adresa Parchetului. Atunci trebuie sã ne punem întrebarea: Existã o ameninþare la adresa statului român sau doar unii politicieni cautã sã acumuleze capital electoral?

Noi am venit în faþa Domniilor voastre ºi acum, ca ºi în trecut, cu inima deschisã ºi vã spunem: dorim sã convieþuim aici, pe aceste meleaguri, ce le numim cu toþii _patrie_ . Dar dorim sã facem acest lucru egali în drepturi. Vã mulþumesc pentru atenþie.

Sotiris Fotopolos

#57020

## **Domnul Sotiris Fotopolos:**

Am plãcerea ºi onoarea sã vã prezint mesajul Grupului parlamentar al minoritãþilor naþionale cu ocazia sfintei Zile Naþionale a României.

Aniversãm astãzi ziua în care, în urmã cu 83 de ani, 1 Decembrie 1918, prin voinþa liber exprimatã a sutelor de mii de români din Transilvania, Banat, Maramureº ºi Criºana, s-a împlinit marele ideal de veacuri al poporului român: speranþa lui de unire ºi desãvârºire a României unitare, suverane ºi independente. Aniversãm astãzi ziua în care în istorica Alba-Iulia a avut loc într-un spirit de înaltã responsabilitate politicã ºi simþire patrioticã, de puternicã emoþie ºi nemãrginit entuziasm, evenimentul cel mai important din istoria poporului nostru român, unirea românilor rãspândiþi de vitregiile vremii în cadrul unui sfânt stat unitar român.

Aniversãm astãzi, aici, în plenul celor douã Camere reunite ale Parlamentului României, ca sã omagiem cu justificatã emoþie aceastã aniversare scumpã nouã, determinantã pentru devenirea istoricã, modernã, liberã a naþiunii române. Aniversãm astãzi, noi, minoritãþile naþionale, împreunã cu majoritatea româneascã, momente cruciale din istoria poporului frate român, care au darul de a reliefa, din nou, cu tãrie loialitatea noastrã faþã de þara care ne-a adoptat, în care am trãit ºi trãim, am muncit ºi am luptat împreunã cu dumneavoastrã, pentru a ne regãsi împreunã astãzi în sfânta Românie.

Este convingerea noastrã, a minoritãþilor naþionale, cã astãzi, acum, împreunã, majoritatea româneascã, minoritãþile naþionale pot depãºi greutãþile inerente etapei de tranziþie în care ne aflãm ºi pot construi împreunã un bun comun pentru toþi cetãþenii României. Am dori ca acest mesaj sã fie mesajul nostru de suflet transmis societãþii româneºti, forþelor politice din România, la 83 de ani de la acel glorios Decembrie 1918, mesaj care vrea sã sugereze dorinþa noastrã de a acþiona cu toþi, împreunã, numai astfel putând reuºi în a promova înþelepciunea, idealul de libertate, independenþã ºi suveranitate pentru care au luptat ºi s-au jertfit în urmã cu veacuri strãbunii poporului român ºi înºiºi strãmoºii noºtri.

Este aceasta o zi solemnã prin care cetãþenii României din þarã ºi strãinãtate, români ºi de alte naþionalitãþi, sunt ºi vor fi împreunã, în gând ºi faptã, pentru a-i cinsti ºi omagia aºa cum se cuvine pe cei care au fãcut posibilã, cu eforturi naþionale ºi internaþionale, sãrbãtoarea de astãzi, ºi anume crearea visului poporului român de a avea o Românie mare, în care toþi fiii, indiferent de naþionalitate, vor sã se bucure de libertate, de egalitatea ºanselor, de perspective reale ºi de superbe posibilitãþi de afirmare deplinã în cuget ºi gând. Este o realitate evidentã cã România, astãzi, o þarã liberã, independentã, este angajatã într-un amplu proces reformator în toate domeniile, cu greutãþile inerente acestuia, cu repercusiuni în plan social ºi economic asupra vieþii cetãþenilor sãi. Cu toate acestea, România a reuºit într-un termen scurt sã demonstreze lumii cã poate fi ºi doreºte sã fie un partener loial, activ ºi de nãdejde în dorinþa sa fierbinte de a se integra rapid în Uniunea Europeanã ºi în NATO.

România ºi-a adus ºi aduce o contribuþie însemnatã pentru liniºtea ºi stabilitatea în centrul sudic al Europei, precum ºi în alte zone ale lumii, la instituirea ºi consolidarea unui climat de înþelegere, cooperare, pace, atât de necesar astãzi României, Europei ºi în lume. Toate acestea ne întãresc convingerea cã în numele Grupului parlamentar al minoritãþilor naþionale sã apelãm la dumneavoastrã, la forþele politice care sunt prezente în Parlament ºi, în mod deosebit, de a ne uni eforturile numai ºi numai în interesul întregii societãþi româneºti, aºa dupã cum acest moment istoric de acum 83 de ani ne-o cere nouã ºi astãzi.

Doamnelor ºi domnilor miniºtri, senatori ºi deputaþi, minoritãþile naþionale din România, puternic implementate în viaþa socialã, politicã ºi economicã a þãrii, a României, doresc sã vã transmitã ºi cu aceastã ocazie mesajul lor, ca dupã secole de durere ºi de luptã, ziua de 1 Decembrie, Ziua Naþionalã a României, sã reprezinte un simbol în devenirea noastrã de unitate, de integrare în structurile euroatlantice. Astfel, împreunã, în numele celor pe care îi reprezentãm în acest Parlament, vom putea cinsti peste timp memoria celor care au învins în acel istoric decembrie 1918, memoria eroilor neamului românesc.

Vã mulþumesc.

Cristian Sandache

#61730

## **Domnul Cristian Sandache:**

Domnilor preºedinþi, Doamnelor ºi domnilor miniºtri, Doamnelor ºi domnilor parlamentari, Onoratã asistenþã,

1 Decembrie, sãrbãtoarea naþionalã a României, nu reprezintã numai o simplã filã de calendar, un fragment de istorie, ci concretizarea capacitãþilor noastre de a ne regenera ca neam, dovadã cã acest popor are, într-adevãr, geniu politic ºi cã nu echivaleazã cu o simplã expresie geograficã. La Alba Iulia, în 1918, românii au demonstrat lumii întregi, dar mai ales lor înºiºi cã existã un Dumnezeu în ceruri care s-a îndurat de suferinþele ºi aºteptãrile, de luptele ºi patimile lor, pentru a le da binecuvântarea împlinirii naþionale, totul petrecându-se sub semnul fast al tricolorului. Mulþi se grãbesc astãzi sã rosteascã vorbe mari, expresii patriotarde goale de conþinut, invocând patriotismul drept justificare absolutã pentru camuflarea mãruntelor lor obsesii sau pentru a marca anumite radicalisme ce umilesc ºi batjocoresc în fapt fiinþa umanã. Sã învãþãm de la înaintaºii noºtri cã

adevãratul patriotism este sobru ºi laconic în expresie, cã este un patriotism al modestiei ºi al faptelor, care nu se invocã asurzitor nici la tribune, nici în piaþa publicã. Reprezint un partid, Partidul Social Democrat, care crede cã dragostea ºi ataºamentul faþã de România se demonstreazã printr-o luptã de fiecare zi, echilibratã ºi mai ales inteligentã, o luptã pragmaticã în care, spre a-l parafraza pe un mare om politic român interbelic, noi, etnicii majoritari nu dorim sã ne transformãm din asupriþii de ieri în asupritorii de astãzi.

1 Decembrie 1918 nu poate ºi nu trebuie sã reprezinte niciodatã monopolul unui anumit partid politic, dupã cum nimeni nu are dreptul moral de a se erija în legatar al patriotismului. Venim, aºadar, cu toþii: români, maghiari, germani, þigani, evrei, reprezentanþi ai altor grupuri etnice trãitoare pe acest pãmânt românesc, venim sã cinstim, prin credinþã ºi trudã cotidianã, sãrbãtoarea þãrii noastre comune ºi niciodatã nu trebuie sã avem în suflete nici urã întunecatã faþã de aproapele nostru, nici atitudini de izolare faþã de lumea civilizatã, pentru cã toþi oamenii, toate naþiunile sunt reflexe pãmânteºti ale dumnezeirii ºi putem convieþui cu toþii în aceastã existenþã, respectându-ne limba, tradiþiile ºi individualitatea.

Cu toate inerentele dificultãþi ale unui timp istoric complex, noi credem în capacitatea de regenerare a þãrii noastre, noi credem în puterile sufleteºti ale cetãþenilor României.

Oamenii politici cu adevãrat patrioþi ºi responsabili iau deciziile cele mai bune pentru naþiunea lor pe baza argumentelor raþionale, dar ºi pe temeiuri ale conºtiinþei. Altminteri, cum s-ar deosebi ei de niºte simpli roboþi? Guvernarea unei comunitãþi umane, cu atât mai mult guvernarea a milioane de oameni, reprezintã în egalã mãsurã o provocare ºi un risc. Este atât de uºor sã stai pe margine ºi sã emiþi critici, este atât de la îndemânã sã construieºti o sumedenie de scenarii þesute în fir aurit atâta timp cât nu te afli în faþa unei decizii de care depinde, poate, soarta unui om, omul, aceastã ”trestie gânditoareÒ, cum o numea Pascal. O viaþã de om pare sã nu însemne aproape nimic, însã nimic nu valoreazã cât viaþa unui om.

Sãrbãtoarea noastrã naþionalã trebuie sã însemne, în egalã mãsurã, reconciliere ºi muncã, coagulare a individualitãþilor ºi triumf al performanþei colective. Patriotismul nostru sã fie o veritabilã bãtãlie pentru viitor în sens european ºi naþional, patriotismul ºi democraþia nu sunt termeni antagonici, ci, dimpotrivã, complementari. Nu suntem mai puþin români dacã avem tãria de a asculta ºi înþelege ºi pe fraþii noºtri de alt neam, cu mãsurã, înþelepciune ºi rãbdare. Din leagãn pânã-n mormânt, ne rugãm în inimile noastre lui Dumnezeu, indiferent cum este numit creatorul suprem, în felurite graiuri ºi religii. Aici este România, þara strãmoºilor noºtri, sub cerul cãreia trãim cu toþii ºi ne numim oameni, români ºi europeni.

Onoratã asistenþã, unora poate li se va pãrea o utopie, un vis irealizabil, dar nu cred cã trebuie sã ne abandonãm credinþa în triumful binelui, nãdejdea în purificarea omului de sub robia urii. Patriotismul înseamnã iubire, Dumnezeu înseamnã iubire. Viitorul þãrii noastre trebuie sã însemne biruinþa iubirii, luminii ºi a demnitãþii. În uriaºul tablou al naþiunilor lumii, noi trebuie sã ne afirmãm cu inteligenþã ºi spirit creator propria individualitate.

Trãiascã România democraticã!

Mihai Baciu

#66350

## **Domnul Mihai Baciu:**

Se pare cã am onoarea de a fi ultimul vorbitor. Domnilor preºedinþi, Doamnelor ºi domnilor miniºtri, Stimaþi colegi senatori ºi deputaþi,

Onoraþi membri ai Corpului Diplomatic ºi onoraþi invitaþi,

Dintotdeauna, românii ºi-au cinstit cum se cuvine înaintaºii ºi marile lor fapte puse în slujba þãrii ºi a marilor valori, care ne-au întemeiat ºi ne perpetueazã ca popor ºi naþiune. ªedinþa festivã de astãzi a Camerelor reunite ale Parlamentului României este dedicatã unuia din momentele astrale ale istoriei noastre multiseculare: crearea statului naþional unitar român prin unirea Ardealului cu patria-mamã, la 1 Decembrie 1918.

Hotãrârea istoricã a unirii Ardealului cu vechiul regat a fost luatã în unanimitate de peste 100.000 de oameni veniþi din toate colþurile þãrii, de la sute de kilometri depãrtare, cu mijloace de transport adesea rudimentare, dupã zile ºi nopþi de efort, cu riscurile inerente cãlãtoriei printr-un colþ de imperiu aflat în descompunere. Aºa ne spun documentele vremii ºi mãrturiile emoþionante ale participanþilor, dar acestea ne mai spun ceva, ºi anume cã nu atât numãrul oamenilor impresiona, cât mai ales unitatea lor de conºtiinþã ºi de suflet, bucuria care se citea pe feþele tuturor ºi sentimentul fiecãruia, de la conducãtor pânã la simplu participant, cã trãia un moment istoric. Iar pe noi, cei de astãzi, ne impresioneazã încã prevederile hotãrârii de unire, care rãmân un model de înþelepciune politicã, de toleranþã etnicã ºi de respect pentru drepturile ºi valorile altor naþiuni.

Marele masacru care a fost Primul Rãzboi Mondial a adus cu sine ºi dispariþia a douã mari imperii condamnate de istorie, Imperiul Þarist ºi Imperiul Habsburgic. Pe ruinele lor au apãrut state noi, iar altele s-au reîntregit în graniþele lor fireºti, conform marelui principiu al naþionalitãþilor.

Aºadar, doamnelor ºi domnilor, nu forþa pumnului ºi a armelor, ci forþa dreptului este cea care a dus la Marea Unire a românilor, iar principiul naþionalitãþilor care a prezidat reaºezarea Europei, dupã marele rãzboi, nu-ºi gãseau o mai dreaptã aplicare, decât în unirea Ardealului cu România. Nu voi povesti evenimentele din acel an memorabil 1918. Ele sunt bine cunoscute ºi, de altfel, este treaba istoricilor, care în fiecare an trebuie sã facã acest lucru, sã repovesteascã întemeierea noastrã, ca s-o retrãim permanent, aºa cum povestirea miturilor creaþiei readuce permanent creaþia în sufletele celor care o ascultã sau cum slujba de reînviere readuce în sufletele noastre învierea lui Hristos. Amintesc doar cã 1 Decembrie 1918 a fost încheierea marii opere de întregire a þãrii, începutã în martie acelaºi an prin revenirea Basarabiei la patria-mamã ºi continuatã prin istoricul act de la 28 noiembrie, când Bucovina s-a întors la matcã, adicã azi se împlinesc 83 de ani. Nici Basarabia ºi nici Bucovina nu aparþinuserã, timp de sute de ani, nici unui alt stat decât Moldovei, nici mãcar nu purtaserã aceste nume pe care le-au cãpãtat doar prin înstrãinare. Acum reveneau, în mod firesc, la matca lor istoricã ºi etnicã, pentru cã marea majoritate a populaþiei lor fusese ºi rãmãsese româneascã.

Doamnelor ºi domnilor, sunt multe forþe care determinã în istorie acþiunile oamenilor ºi ale comunitãþilor umane, dar eu cred cã cea mai puternicã este dragostea de neam ºi sentimentul naþional. Acest sentiment, ca ºi credinþa în Dumnezeu ºi în dreptatea istoriei, a menþinut poporul român laolaltã de-a lungul timpului ºi l-a fãcut sã înfrunte duºmani puternici ºi lacomi, imperii hrãpãreþe ºi

pericole la adresa însãºi a fiinþei sale. Marele rãzboi dintre 1914Ð1918 a fost la un pas de a ºterge România micã de pe harta lumii, dar aºa precum Iov, în ciuda marilor nenorociri care l-au lovit, nu ºi-a pierdut încrederea în Dumnezeu, la fel poporul român nu ºi-a pierdut încrederea în Cel de Sus, în dreptatea istoriei ºi în puterea unitãþii ºi a dragostei de neam.

Rãsplata pentru credinþa sa ºi pentru marile sale suferinþe îndurate a fost întregirea þãrii în graniþele sale naturale, revenirea la patria-mamã a fraþilor înstrãinaþi de vitregiile istoriei ºi rãutãþile oamenilor ºi crearea statului naþional unitar român. Anul 1918 a fost anul miraculos, momentul astral al istoriei românilor. Anul 1940 însã ºi Al Doilea Rãzboi Mondial iarãºi au înstrãinat pe mulþi români de fraþii lor.

Sperãm însã ca, în noul context european ºi prin formarea unei noi mentalitãþi privind raporturile dintre naþiuni, românii din Bucovina de Nord ºi Basarabia sã-ºi pãstreze ceea ce au mai sfânt: limba, identitatea, obiceiurile ºi dorul de patria-mamã.

Aceste valori pot, oricând, constitui bazele unirii noastre, pentru cã istoria ultimelor douã secole, doamnelor ºi domnilor, a arãtat cã graniþele pot fi încãlcate, dar sentimentul naþional, ca ºi dragostea de mamã, nu pot fi distruse. Numai acest sentiment poate alimenta lupta pentru neatârnare, pentru integritatea teritorialã a þãrii în marginile ei naturale. Acesta este naþionalismul românesc, neagresiv ºi neexpansionist, care nu doreºte teritoriile altora ºi nici bunurile altora, ci numai ceea ce se cuvine, de drept, acestui popor. Un asemenea naþionalism luminat este împãrtãºit întru totul ºi de Partidul Democrat.

Doamnelor ºi domnilor deputaþi ºi senatori,

Cinstirea înaintaºilor noºtri ºi a marilor evenimente ale trecutului nostru nu exclude nevoia de a privi cu luciditate prezentul, care ne aruncã noi provocãri, ca ºi aceea de a ne înfrunta destinul pe care, de fapt, tot noi trebuie ºi putem sã ni-l construim.

Sunt aproape 12 ani de la Revoluþia din Decembrie 1989. Aºadar, sã privim cu luciditate aceastã perioadã. Sã analizãm _sine ira et studio_ fãrã duºmãnie ºi pãrtinire, ºi pãrþile bune, ºi cele rele, ºi, mai ales, sã privim sincer în sufletele noastre, pentru a le recunoaºte ºi pe unele, ºi pe celelalte.

Sigur cã existã unele drepturi importante, în special politice, de care ne bucurãm, ºi sunt respectate astãzi la noi, dar existã, doamnelor ºi domnilor, încã un drept fundamental Ñ dreptul de a trãi, dreptul la o viaþã decentã, fãrã coºmarul zilei de mâine.

Or, acest drept nu este asigurat, în deplinãtatea sa, în societatea româneascã de azi. Marea dramã a României de dupã decembrie 1989 este starea economicã, degradarea permanentã a condiþiilor materiale de viaþã pentru o mare parte a concetãþenilor noºtri.

Din proasta stare economicã decurg ºi alte tare, care ne trag mereu spre coada Europei: corupþia, infracþionalitatea ridicatã, rata mare a mortalitãþii, lipsa de motivaþie a tineretului, tragedia copiilor handicapaþi ºi a celor fãrã pãrinþi, nedreptãþile din sistemul judiciar ºi altele.

Vinovatã este în primul rând clasa politicã, pentru care noi am avut ºi avem cuvinte aspre. Nu putem însã ignora ºi influenþa negativã a unei mentalitãþi de care nu putem scãpa ºi pe care am moºtenit-o, se pare, de la cei care au trecut peste noi mai multe secole: bizantini, turci, fanarioþi Ñ aºa-zisul spirit balcanic Ñ ºi alþii.

Nu suntem însã fataliºti. Nu credem cã starea economicã ºi mentalitatea noastrã nu pot fi schimbate. Noi, românii, nu suntem cu nimic mai prejos, din nici un punct de vedere, altor popoare ale Europei.

12 MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI, PARTEA a II-a, Nr. 180/8.XII.2001

Doamnelor ºi domnilor,

Sfânta noastrã Bisericã, cea creºtinã, ne învaþã cã Dumnezeu a dat fiecãruia dintre noi liberul arbitru, adicã acea capacitate de a alege ºi de a face ceea ce vrem, pentru a putea rãspunde dupã aceea.

Aºadar, de noi depind ºi prezentul, ºi viitorul nostru. În epoca informaþiei ºi a schimbãrilor globale, poporul român nu poate ºi nu are dreptul sã rãmânã în urmã. Aceasta este convingerea profundã a Partidului Democrat. ªi, dacã ultimii 12 ani au fost comparaþi de unii cu rãtãcirea în deºert a poporului ales, noi le reamintim cã la capãtul drumului s-a aflat totuºi pãmântul fãgãduinþei, cu liniºtea ºi bunurile lui.

Doamnelor ºi domnilor,

În programul politic al Partidului Democrat stã scis, citez: ”Omenirea experimenteazã acum un impresionant proces de globalizare, adicã difuzia profundã ºi rapidã a valorilor ºi crizelor politice, a valorilor ºi crizelor culturale, a valorilor ºi crizelor economice, a pericolelor la adresa mediului înconjurãtor, ca ºi a tehnologiilor prietenoase faþã de mediu, a comportamentelor tolerante ºi a fundamentalismelor agresive ºi radicale.Ò Am încheiat citatul.

Aºadar, ne aflãm într-o lume plinã de promisiuni, dar ºi încãrcatã de pericole. Trebuie sã ne gãsim locul în aceastã lume, un loc care sã confere demnitate ºi prosperitate poporului nostru. Am spus-o ºi repet: acest loc se aflã în structurile euroatlantice.

Vom intra în NATO anul viitor. Este convingerea noastrã ºi Partidul Democrat a militat mult pentru acest lucru. Sã nu ne facem însã iluzii în legãturã cu intrarea în Uniunea Europeanã ºi, mai ales, sã convingem poporul nostru sã nu-ºi facã iluzii. Drumul este greu ºi, fãrã muncã, solidaritate naþionalã, sacrificii ºi îndeplinirea scrupuloasã a condiþiilor puse de Uniunea Europeanã, nu putem ajunge la capãtul drumului.

Noi, cei din Partidul Democrat, dãm un rãspuns ºi celor care se tem de globalizare, care se tem de pierderea identitãþii naþionale, de anihilarea valorilor care au întemeiat ºi pe care se sprijinã poporul român. Rãspunsul este acesta: Europa comunã va trebui sã ne accepte cu limba, cultura ºi valorile noastre, la care nu renunþãm, dupã cum nu au renunþat nici alþii. Noi vom îmbogãþi patrimoniul cultural al Europei comune nu prin topirea valorilor noastre într-un ansamblu omogen, ci prin pãstrarea lor, prin dialogul cu valorile celorlalþi, acceptând sã ne aliniem total doar la marile principii ale lumii de azi: democraþia, pacea, prosperitatea, justiþia, cooperarea.

Am fost în divorþ cu Europa timp de 50 de ani de comunism. Trebuie sã ne recãsãtorim cu lumea civilizatã.

Reamintesc ce a spus un înþelept, ºi am spus ºi altã datã: ”RecãsãtoriaÒ Ñ spunea înþeleptul Ñ ”înseamnã triumful speranþei asupra experienþei.Ò

Tocmai speranþele noastre spre o lume prosperã ºi civilizatã, speranþe dintotdeauna ale poporului român, pot fi împlinite prin intrarea noastrã economicã ºi culturalã în Europa, pentru cã, geografic, în Europa suntem dintotdeauna.

Sunt încrezãtor cã aºa va fi, iar cinstirea zilei noastre naþionale ºi prezenþa dumneavoastrã, doamnelor ºi domnilor deputaþi ºi senatori, ca ºi a dumneavoastrã, toþi cei care ne vedeþi ºi ne ascultaþi, îmi oferã fericitul prilej de a reafirma aceastã încredere. Acesta este ºi mesajul Partidului Democrat cãtre dumneavoastrã, cãtre întregul popor român, cãtre popoarele Europei ºi ale lumii.

În numele deputaþilor ºi senatorilor noºtri, al Partidului Democrat, în întregimea lui, felicit din toatã inima poporul român cu ocazia Zilei Naþionale ºi îl asigur cã Partidul Democrat va acþiona în continuare în interesul României, în spiritul idealurilor nobile ale social-democraþiei moderne.

Vã mulþumesc ºi vã doresc tuturor sãnãtate, liniºte sufleteascã, mulþi ani Ñ cã vin sãrbãtorile Ñ ºi, dacã se poate, fiecãruia în parte, ºi un dram de fericire!

Vã mulþumesc încã o datã.

Cuprins

Stenograma

Ședința