Varol Amet

„18 mai – zi de doliu pentru tătari”

18 mai este considerată cea mai neagră zi din istoria poporului tătar. La acea dată, în 1944, Iosif Visarionovici Stalin a comandat surghiunirea populației tătare din peninsula Crimeea. Sute de mii de tătari – femei, bărbați, copii, bătrâni – au fost ridicați peste noapte din casele lor de soldații Armatei Roșii și de agenții poliției conduse de Lavrenti Pavlovici Beria. Încărcați de-a valma în vagoanele de tren, având voie cu o singură bocceluță, tătarii au fost închiși și trimiși în stepele Asiei Centrale. Drumul a durat aproape două săptămâni, timp în care oamenii n-au avut voie să coboare din vagoane decât o dată pe zi, în staționări care nu depășeau jumătate de oră.

Tătarii din România vor comemora ziua cea mai neagră din istoria poporului lor: 18 mai 1944, data genocidului din Crimeea.

Timp de 23 de ani, până în 1967, tătarii crimeeni au suferit multe privațiuni și atunci au primit dreptul de a se strămuta, dar nu în Crimeea. Abia după 14 noiembrie 1986, prin hotărârea Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice, tătarii, ca de altfel toate comunitățile naționale și popoarele care au avut de suferit în timpul regimului stalinist*, au primit dreptul de a se strămuta în locurile natale din zonele unde au fost surghiuniți. În Crimeea au revenit în jur de 400.000 de tătari.

După Revoluția din 1989, în fiecare an, la data de 18 mai, sute de membri ai comunității tătare din România participau la evenimentele comemorative organizate la Simferopol, în Crimeea. Din cauza situației politice, acest lucru nu a mai fost posibil începând din anul 20141