Ioan Vulpescu

Conducem astăzi pe ultimul drum pământesc un istoric al lumii noastre, dar care a făcut istorie prin viața lui, prin alegerile sale, prin destinul său, dar mai ales prin gândirea sa.

Faptul că de astăzi va trebui să vorbim despre Răzvan Theodorescu la trecut este o durere pe care mulți dintre românii de azi o trăiesc*, dar pe care puțini o înțeleg cu adevărat.

Răzvan Theodorescu a plecat dintre noi.* Povestea lui de viață nu e doar a unui intelectual ales, care nu a primit niciodată favorul de a fi încadrat într-o elită, ci care a construit standarde ale elitei românești după ce a traversat episoade dramatice: a fost exclus, în perioada comunistă, din universitate, întârziat în cariera didactică, provocat politic. Dar, cu toate acestea, Răzvan Theodorescu a reușit să creeze o altfel de viață pentru lumea intelectuală și academică: a predat, atunci când a devenit profesor, propriile cercetări realizate în perioada în care fostul regim l-a ținut departe de catedră și a făcut dintr-un accident de viață un criteriu de inovație.

Experiența de viață este unul dintre motivele care îl îndreptățeau pe Răzvan Theodorescu, așa cum mi-a mărturisit într-un dialog recent, să-și scrie memoriile. Pentru că doar oamenii încercați de viață au un drept moral în a face din biografia lor un exercițiu de memorie publică. Restul sunt maculaturi vanitoase.