Maria Cernit

## **Doamna Maria Cernit:**

Mulțumesc, domnule președinte. Domnule președinte, Stimați colegi,

Astăzi, de Ziua mondială de conștientizare a autismului, gândul meu se îndreaptă către copiii cu autism, către tinerii și adulții care trăiesc cu această tulburare, dar și către părinții, frații și bunicii lor, cei care, zi de zi, luptă pentru ca ei să fie înțeleși, acceptați și sprijiniți.

În calitate de președinte al Comisiei pentru egalitatea de șanse pentru femei și bărbați și ca persoană care lucrează direct cu copiii cu autism, am văzut cât de mult poate însemna un gest de sprijin, cât de mult valorează o privire caldă, un cuvânt de încurajare, un zâmbet sincer, dar am văzut și cât de greu devine drumul atunci când acest sprijin lipsește.

Am întâlnit copii care, prin terapie, socializare și sport, au reușit să își depășească limitele, să se exprime, să învețe, să aibă încredere în ei, dar am întâlnit și copii pentru care lumea a rămas un loc inaccesibil, pentru că nu au primit sprijinul potrivit la timp. Am văzut părinți care își dedică întreaga viață pentru a-și ajuta copiii să progreseze, dar și părinți care, epuizați de lupta continuă cu un sistem rigid și nepregătit, se întreabă cu teamă ce se va întâmpla atunci când ei nu vor mai fi acolo, să-i sprijine.

În multe țări din Europa și America, copiii cu autism găsesc sprijin real în centre de socializare, cu specialiști dedicați, care îi ajută să se deschidă spre lume și să-și găsească locul. Și noi, în România, avem nevoie de astfel de centre funcționale, accesibile și pline de empatie.

Ce se întâmplă cu acești copii când devin adulți, cum ne asigurăm că, atunci când părinții lor nu vor mai fi lângă ei, nu sunt lăsați să se descurce singuri? Asta este întrebarea la care trebuie să găsim răspuns, nu doar astăzi, ci în fiecare zi.*