Allen Coliban

## **Domnul Allen Coliban:**

## Mulțumesc, doamnă președinte. Stimați colegi,

Aveam 10 ani la Revoluție. Mă aflu printre cei norocoși. Norocoși că ne-am dorit Revoluția asta, ne-am dorit să nu mai facem foame, frig și frică și am văzut-o îndeplinindu-se. Ei? Ei nu au avut norocul nostru. Ei au murit pentru libertatea noastră, în urmă cu 36 de ani. 1.166 de morți, dintre care 47 de copii!

La Brașov, Corina Roșca – avea doar 6 ani la Revoluție – a murit în patul ei, în somn, ucisă de un glonț rătăcit, tras de gărzile patriotice, ricoșat din pereții apartamentului său. Eu am fost norocos. Glonțul care a intrat în apartamentul nostru a făcut o gaură în zid și s-a oprit în fotoliul gol.

Cea mai gravă dintre aceste găuri, precum gaura din zid care este acolo și acum, în apartamentul meu, cea mai gravă dintre găurile rămase în ultimii 36 de ani este nepedepsirea vinovaților* și sângele care s-a întărit pe mâinile celor care ar fi trebuit să facă dreptate, pe mâinile celor care au confiscat Revoluția, ale celor care au preluat puterea, banii și rețelele nomenclaturii ceaușiste și pentru care singura condamnare sau lustrație, punctul 8 de la Timișoara, este cea dată de Dumnezeu, pentru că România încă îl dezbate – dacă nu cumva ar trebui să le organizeze funeralii naționale*