Vă rog să-mi permiteți să-mi scot masca, pentru că... lucrurile despre care vreau să vă vorbesc astăzi, stimați colegi, au o semnificație extrem de profundă atât pentru poporul armean, cât și pentru umanitate.
Cu 106 ani în urmă, pe 24 aprilie, în Imperiul Otoman, poporul armean începea să urce o Golgotă la capătul căreia se găsea neantizarea sa.
A început în Istanbul, acolo unde au fost uciși, pe 24 aprilie – întemnițați și mai târziu uciși –, intelectualii armeni cei mai importanți din imperiu, oameni politici, membri ai Parlamentului.
Unul dintre ei, cu o seară înainte, fusese cu prietenul său, care îi semnase deja mandatul de arestare, într-o discuție foarte cordială, la un restaurant.
A fost un gest de un cinism extraordinar, numai că el avea să pălească în curând în raport cu tot ce a urmat. Au urmat dezarmarea și arestarea soldaților și ofițerilor armeni din armata otomană*, urmate de uciderea lor, și au urmat ani de nesfârșite convoaie, prin care, sub pretextul unei strămutări, erau duși către deșerturile Siriei, uciși pe drum, iar cei puțini care ajungeau la destinația unde li se promisese un nou început erau uciși acolo. Au fost omorâți 1.500.000 de armeni.
Sigur, a existat o alternativă – alternativa de a renunța la religia creștină, la cultură și la limbă.*
Au fost, au fost și puțini care au făcut lucrul acesta și care astăzi trăiesc mai departe pe acele pământuri, sub alt nume, care practică creștinismul ca și cum ar fura și astăzi, care își vorbesc și limba acasă, dar cei mai mulți au avut un răspuns foarte simplu: „Decât să-mi pierd sufletul mai bine îmi pierd trupul.” Și au urmat această cale a Golgotei, arătând că erau cu adevărat fiii poporului care a născut primul stat creștin al lumii, la 301, în care creștinismul era unica religie a acelui stat.
Sigur că statisticile pot să spună foarte multe lucruri. Numai că eu mă trag dintr-o familie care a reușit să se salveze din genocid și pentru mine statisticile sunt importante, dar este importantă și povestea familiei mele, pe care o să v-o spun pe scurt.
Familia mea a trăit în Adana. A trăit bine în Adana oarece timp, destul de îndelungat, generații. De acolo vine și numele nostru – se ocupau cu afaceri legate de bumbac.
Într-o zi, străbunicul meu, Mesia, a fost ucis cu sălbăticie, bunica și bunicul au fost luați în convoi. Bunica a reușit în ultimul moment să-l arunce pe unchiul meu într-o groapă cu copii armeni uciși, de unde a fost salvat de o prietenă a ei de origine musulmană și crescut până la vârsta de câțiva ani, când au fost regăsiți bunicii mei și unchiul meu le-a fost returnat lor. După ce a ajuns în România, a fost unul dintre marii anatomopatologi ai României și a predat la Facultatea de Medicină și Farmacie din București timp de aproape 50 de ani.
Tatăl meu s-a născut pe drum. Bunica a avut foarte mult noroc. De obicei, femeilor gravide li se spinteca burta și erau lăsate să agonizeze.
Nu știu ce forță a avut bunicul meu și îi mulțumesc lui Dumnezeu că a avut și ajutorul unui prieten arab din Damasc, care i-a ajutat să fugă din convoi.
Tata s-a născut lângă Damasc, într-un staul, după care a fost ascuns de familia acestui om, care a riscat viața lui, a familiei lui și viața familiei mele, pentru că exista o lege în imperiu care îi condamna la moarte pe toți cei care ajutau armenii. A fost dusă familia mea de acest prieten al lor pe un vas franțuzesc, care a oprit în Cipru. Și acolo au așteptat, pentru că ei tot sperau că se vor întoarce în țara lor, căreia îi erau loiali, în care își doreau să-și continue viața și credeau că acesta a fost doar un accident nebun al istoriei.
Nu s-au mai întors. Și au avut un al doilea noroc extraordinar, care se datorează Guvernului României Mari din acel moment, guvernului liberal condus de Brătieni, care
a făcut ca România să fie primul stat din lume care să accepte refugiați armeni din Imperiul Otoman.
Tot atunci a fost înființată Uniunea Armenilor din România – pe care, așa cum dumneavoastră reprezentați astăzi urmașii Brătienilor de atunci, așa o reprezint eu astăzi în Parlamentul României; uniunea noastră are, de aceea, peste 100 de ani și a avut un singur rol: să ajute la integrarea – atât de înțelepți au fost oamenii aceia de atunci –, să ajute la integrarea rapidă a refugiaților armeni în națiunea română.
A fost un gest extraordinar, pe care niciodată un armean trăitor din România sau din lumea aceasta n-o să-l uite.
Pentru ca acest genocid să poată să dea reparația morală și să poată să însemne o revenire la normal, o ieșire din acest purgatoriu al sufletelor celor uciși atunci, dar și al sufletelor celor trăitori astăzi, un număr mare de state ale lumii au recunoscut genocidul ca atare. Și am să-mi fac o datorie din a le citi.
Cel mai aproape de noi este Parlamentul European, în care toate grupurile politice de aici au membri care atunci au votat rezoluția acestui Parlament și vă mulțumesc pentru asta; în 2015 se întâmpla.
După aceea, un număr de state europene – Austria, Belgia, Bulgaria, Croația, Cipru, Danemarca, Franța, Germania, Grecia, Italia, Lituania, Luxemburg, Polonia, Olanda, Portugalia, Slovacia și Suedia – au recunoscut genocidul armean ca atare.
În anul 2019, Congresul American a făcut acest gest, întărit de declarația Președintelui Statelor Unite de sâmbătă, 24 aprilie anul acesta.
Din cele 50 de state americane, 49 au recunoscut genocidul ca atare. Excepție face Mississippi, în mod de neînțeles.
Există un număr mare de state ale lumii care au făcut același lucru – Armenia, Argentina, Bolivia, Brazilia, Canada, Chile, Elveția, Liban, Paraguay, Rusia, Siria, Uruguay și Venezuela.
Papa Francisc a dat acest semnal către întreaga lume catolică în anul 2015, iar marile familii politice europene au făcut deja același lucru. Familii cărora le aparțineți.
Privind toate aceste declarații, am constatat că ele au în comun – și spun asta pentru o eventuală declarație a Parlamentului României, vreodată; *sper să se întâmple înainte ca toată planeta să recunoască acest genocid12 – trei puncte comune, *toate trei absolut normale pentru specia umană12: omagierea memoriei victimelor – acesta a fost primul; proclamarea zilei de 24 aprilie ca Ziua genocidului armean; respingerea oricărei încercări de negare a lui.*
La aceste două puncte eu aș adăuga, dacă se va întâmpla lucrul acesta vreodată, omagierea guvernului liberal al României Mari din 1919, care a făcut ca România să fie primul stat care a recunoscut genocidul armean și omagierea Uniunii Armenilor din România din 1919, care, prin sprijinul dat integrării armenilor refugiați atunci, a creat un număr de personalități armene pentru cultura, știința, politica românească și a reușit – iarăși, un lucru important – să facă din acești refugiați oameni de ispravă, membri ai națiunii române.
Vreau... vreau să le mulțumesc președintelui Camerei Deputaților și membrilor Biroului permanent că mi-au permis să vă vorbesc de la această tribună* și că au îngăduit un lucru pe care l-am rugat atunci – ca grupurile parlamentare să poată să-și exprime poziția în această chestiune. Un lucru care pentru mine este extrem de important.
Dragii mei, vreau să vă spun un lucru pe care nu l-am mai mărturisit până acum niciodată de la această tribună.
În înțelesul Proclamației de la Alba Iulia, națiunea română este formată din mai multe popoare. Fiecare dintre noi reprezintă un asemenea popor. Eu reprezint poporul armean, colegii de la UDMR – poporul maghiar, colegii mei din grupul parlamentar – fiecare, alt popor, dumneavoastră – poporul român.
Și vreau să mă adresez celor care reprezintă poporul român în marea națiune română, spunându-vă așa: că să te naști român în România este un lucru firesc; să te naști armean în România este un miracol. Acesta este un miracol pe care noi îl transmitem, generație după generație, tuturor celor care se nasc armeni aici, ca să știe și să înțeleagă cât de extraordinar lucru este să faci parte din națiunea română.