Sorin Năcuță

## Domnule președinte,

Stimați colegi,

Declarația mea politică se referă la împlinirea a 104 ani de la Unirea Basarabiei cu România.

În 1918, după 106 ani de ocupație țaristă, în contextul prăbușirii Imperiului Rus, Basarabia a redevenit parte din România, în granițele ei firești, fiind prima provincie românească care s-a unit cu România. Pe 27 martie 1918, Sfatul Țării Republicii Democratice Moldovenești a votat, prin vot nominal deschis, în favoarea unirii cu România, declarația Sfatului Țării menționând că: „Republica Democratică Moldovenească” – așa cum se numea ea, Basarabia – „în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de România acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna, se unește cu mama sa, România.”

Conferința de Pace de la Paris din 1920 a recunoscut legitimitatea Unirii Basarabiei cu România. La 28 octombrie 1920 România a semnat Tratatul de la Paris, cu Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, care considerau că, din punct de vedere geografic, etnografic, istoric și economic, Unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată*, că cetățenii Basarabiei au manifestat dorința de a vedea Basarabia unită cu România.

Timp de 22 de ani, unirea cu România a ferit Basarabia de războiul civil rus, de tragediile colectivizării, ale „terorii roșii” dezlănțuite de Direcția Politică de Stat Sovietică și ale deportărilor de către Administrația Generală a Lagărelor de muncă forțată – Gulag. Acesta era întocmai scopul Sfatului Țării, inclusiv al delegaților ruși sau ucraineni care au votat unirea cu România